OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un recital cu lucrari pentru pian de Chopin devine intotdeauna un punct de atractie. Cu atit mai mult atunci cind invitatul de la Ateneul Roman este o... invitata si se numeste Ilinca Dumitrescu. Apreciata si indragita muziciana, cu o lunga cariera nationala si internationala, Ilinca Dumitrescu aduna la fiecare concert o sumedenie de admiratori. Este „a noastra“, cu un sentiment al complicitatii afective, mai ales pentru cei care i-au urmarit activitatea de-a lungul deceniilor, implicati fiind in aceasta relatie si prin rasucelile biografice ale fiecaruia. inca o dovada ca muzica nu exista doar „in sine“, ci coaguleaza in jurul ei infinite detalii, mai artistice sau mai putin artistice.

Beneficiind de un bun mediu cultural prin propria ascendenta – numerosii militanti anticomunisti de azi probabil nu stiu nici cine a fost Ion Dumitrescu si nici ce a insemnat el in deceniile trecute, asa-zisul proces al comunismului, inceput si la Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, dovedindu-se un „fis“ –, dar si prin situatia ei familiala. Ilinca a studiat si absolvit Conservatorul „Ceaikovski“ din Moscova, la clasa unor mari muzicieni precum Neuhaus si Iakov Flier. inca o dovada ca, dincolo de dramele si tragediile istoriei, doar marea arta poate supravietui si cele care ramin sint doar numele artistilor, in timp ce ticalosiile se pierd, iar numele odioase se risipesc in neantul uitarii. Daca putem pomeni cu respect numele unor muzicieni precum Oistrah, Rostropovici sau Richter, altele de politruci, precum Suslov sau Furteva – grasana ministreasa a culturii hruscioviene, cu mult inainte de a aparea look-ul autohton gen Lina Ciobanu &Suzana Gidea –, mai pot atrage doar atentia unor politologi sau istorici ai comunismului. Ilinca Dumitrescu este un produs al vechii si bunei scoli muzicale romanesti (i-a avut ca profesori si pe Jora si pe Cella Delavrancea) si a fost/este o prezenta activa in viata muzicala romaneasca. Talentul si sensibilitatea muzicala nu pot fi contestate.

Nu putem sa ne gindim doar la recitalul cu lucrari de Chopin. Sala a fost plina si pentru ca s-a implicat Institutul Polonez din Bucuresti – cum sa judecam astfel de situatii? –, dar si datorita bucuriei de a asculta live mazurci si valsuri, nocturne si balade, inclusiv faimoasa Sonata nr. 2, in si bemol minor, op 35, cea cu marsul funebru. Un sentiment straniu ca astazi Chopin incepe sa fie degustat mai putin decit cu decenii in urma. A cistigat teren un alt tip de sunet-sonoritate, ceea ce parea aspru si nemuzical in trecutul imediat a devenit deja o obisnuinta, iar gratioasele suspine si volute sentimentale au inceput sa piarda teren in fata pieselor mai „dure“, „complexe“, cu sonoritati mai ample. O simpla impresie pasagera, sigur ca Chopin are in continuare o mare cota in simpatiile publicului de pretutindeni, am vrea sa fim bine intelesi. Ilinca Dumitrescu stie „meserie“, a dozat bine nuantele expresive, uneori putin cam bolovanoase, pe alocuri, dupa gusturile noastre impietrite la Halina Czerny-Stefanska, Rubinstein sau inegalabilul Dinu Lipatti. Pina si Richter s-a apucat de Chopin tirziu, la 60 de ani a facut o integrala pentru Phillips si a abordat sonata Hammerklavier a lui Beethoven, mereu zicea ca inca nu e pregatit...

Poate ca momentul de virf au fost valsurile, trei din minunatele valsuri ale lui Chopin, carora Ilinca Dumitrescu le-a redat intreaga dimensiune metafizica. Ne-am permis aceste digresiuni tocmai pentru ca astfel de evenimente muzicale, precum un recital Chopin, ne mai extrag din malaxorul, nu doar politic, ci si cultural, in care ne lasam de atitea ori angrenati. Alergind de la un spectacol la altul, inghesuind piese de teatru si filme, concerte si expozitii, nu mai apucam sa trecem dincolo de crusta exterioara a artei. Cum sa reusim sa ne reglam ritmul ca sa nu devenim robii superficialitatii, oricit ar fi ea de poleita? Momente de respiro, de respiratie adinca pentru reglarea respiratiei sensibilitatii si vietii noastre launtrice sint necesare si binevenite. in ce o priveste pe Ilinca Dumitrescu, nu stim daca statutul de vesnica oficial-oficioasa reprezentanta a Romaniei muzical-artistice ii face chiar un serviciu, oricite concerte ar da si oricite distinctii decorative ar primi la Kuala Lumpur, Ankara si La Paz.

Un muzician dintr-o alta generatie s-a dovedit violonistul Nicholas Koeckert, oaspete al aceleiasi filarmonici „G. Enescu“. Un muzician neamt, dupa detaliile biografice – dar mai stim noi ce sintem cu adevarat in acesti ani, cind globalizarea si internationalizarea ne fac simpli cetateni ai lumii? – nascut la München (in 1979, tinerel deci, subtirel si inaltut peste media violonistilor...), crescut, educat, scolit si indrumat de multi muzicieni „rusi“, ceea ce deschide rapid poarta explicatiilor pentru un anumit tip de tehnica si virtuozitate. in Concertul pentru vioara si orchestra de Ceaikovski a fost foarte... paganinian, fapt confirmat si in bravura cu care a abordat bisul cu o piesa de Eugene Ysaye. Daca toata lumea aplauda in delir, mai poti avea oarece rezerve fata de multele calitati de virtuoz generos exhibate pe scena? Sentimentul nostru este ca a aparut o noua „scoala a vedetelor“. A unui succes programat, bine condus si orientat, muzica devenind doar un pretext pentru frumoase cariere. Chiar si artistice, chiar si muzicale. Nicolas Koeckert este deja un nume care circula prin lume – premiul pentru interpretare luat la prestigiosul concurs international „P.I. Ceaikovski“ de la Moscova da bine in orice CV – si a ajuns sa cinte si alaturi de Sir Colin Davis sau David Foster, dar sa concerteze si in Uzbekistan, Liban, Coreea si... Cecenia!?!

Chestia asta ne-a dat gata, cum o fi un concert la Groznii, printre tancuri, blindate si ofiteri rusi cu consoartele lor, sa nu mergem prea departe cu imaginatia. Sigur ca Nicholas a cintat frumos – dirijorul japonez Koichi Inoue este deja un prieten al Romaniei, cu prezente permanente la Iasi – sub bagheta unui alt bun muzician, a etalat o tehnica desavirsita si o mare maiestrie, dar ramine in suspensie aceeasi intrebare: de ce adesori femeile urite au mai mult farmec decit cele frumoase?
Programul serii a mai inclus Preludiul la Dupa-amiaza unui faun de Debussy si piese sacre din repertoriul lui Verdi, mai putin frecventate, precum Stabat Mater si Te deum, dar si Imnul Natiunilor, o piesa mai aparte scrisa in 1860, cu ocazia Expozitiei Universale. Cu fragmente din imnurile Angliei, Frantei si Italiei, indemnul la pace si prietenie intre popoare ramine un deziderat si astazi. Cu un Verdi intotdeuna cantabil, cu un dirijor japonez simpatic si un public romanesc prietenos si disponibil, infratirea s-a facut fara mari eforturi. Semn ca muzica poate functiona ca liant si acolo unde ne asteptam mai putin.