OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În 1990, la numai cîteva luni de la aşa-numita „revoluţie paşnică“ din Germania de Est, un scandal literar de proporţii răvăşea presa germană vestică (majoritatea ziarelor şi revistelor estice dispărînd între timp), scandal care se contura în jurul unei cărţi de ficţiune aparent cu nimic ieşite din comun, Was bleibt (Ce rămîne) de Christa Wolf, cea mai cunoscută şi apreciată (atunci şi acum) scriitoare est-germană postbelică.

 

Pornind de la tema cărţii – o scriitoare din RDG urmărită de Stasi –, critica judeca cu asprime volumul şi pe autoarea lui, mai puţin din punct de vedere al valorii sau al lipsei de valoare literar-estetică, cît al semnificaţiilor politice. Pe un ton pronunţat polemic, i se reproşa scriitoarei faptul că nu ar fi avut – nici în scrisul ei, nici în intervenţiile publice – o atitudine suficient de critică faţă de regimul comunist. Trei ani mai tîrziu, în primele luni ale anului 1993, un nou scandal mediatic, cel puţin la fel de violent, se aprindea în jurul aceleiaşi scriitoare – nici de data aceasta nu se afla în centrul atenţiei literatura Christei Wolf, ci erorile trecutului apropiat, mai exact spus, relaţiile ei cu Securitatea Statului. Între timp, se deschiseseră dosarele Stasi, iar într-unul din aceste dosare se găseau şi dovezile colaborării lui Wolf cu poliţia politică, materializate în cîteva rapoarte pe care le întocmise între anii 1959-1962. Nici mărturisirea publică a acestei colaborări, nici publicarea integrală a rapoartelor într-un volum apărut în acelaşi an (1993) nu au atenuat situaţia – condamnarea declarată de mass-media şi de cea mai mare parte a lumii literare părea definitivă, unii colegi şi comentatori mergînd pînă la a-i prezice sfîrşitul carierei literare.

 

Au rămas atunci fără ecou puţinele voci proeminente care i-au luat apărarea – printre ele însuşi Joachim Gauck1, fondatorul şi directorul de atunci al instituţiei desemnate cu deschiderea şi cercetarea actelor Stasi, care sublinia că rapoartelor de la începutul anilor ’60 (nici pe departe atît de compromiţătoare, cuprinzînd în cea mai mare parte afirmaţii cu caracter general despre situaţia din instituţiile literare în care lucra atunci) le-a urmat refuzul Christei Wolf de a continua orice fel de colaborare cu poliţia politică, moment în care a devenit ea însăşi „victimă“ a acesteia, fiind urmărită îndeaproape pînă la căderea regimului socialist, urmărire documentată (incomplet) în peste patruzeci de volume de acte. Dincolo de problema vinei şi a responsabilităţii personale, problemă rămasă deschisă şi astăzi, la mai bine de douăzeci de ani de la prăbuşirea Cortinei de Fier, „cazul“ Christa Wolf a căpătat un caracter exemplar nu numai pentru aşa-numita „controversă literară germano-germană“, ci şi în ceea ce priveşte rolul intelectualului în sistemele totalitare din Estul Europei, un rol cît se poate de controversat, oscilînd între critică radicală, opoziţie politică, retragere în „turnul de fildeş“ sau „rezistenţă prin cultură“, subversiune estetică sau îmbrăţişarea, din convingere sau din oportunism, a esteticii realismului socialist, ori susţinerea, directă sau indirectă, a regimului. Faptul că, nu de puţine ori, unul şi acelaşi intelectual a schimbat, într-un proces interior al cărui martor cel mai fidel rămîne tot literatura, două sau mai multe din aceste poziţii, nu face decît să complice şi mai mult încercările de judecată definitivă. Privite de la distanţa temporală necesară, dintr-o perspectivă dacă nu mai obiectivă, măcar mai nuanţată, acuzaţiile de atunci erau (şi) o parte a unui proces perceput ca necesar de delegitimare nu numai a unei ideologii, ci şi a celei mai mari părţi a culturii (în sensul ei cel mai larg) şi literaturii din fosta Germanie socialistă.

Înainte de a comenta ultimul roman al Christei Wolf – apărut anul trecut la prestigioasa editură Suhrkamp şi intitulat Stadt der Engel, un volum monumental, în care autoarea se confruntă deschis cu propriul trecut, şi în a cărui receptare în presa germană a anului 2010 se vede tocmai distanţa parcursă de societatea germană în ultimii douăzeci de ani în (re)evaluarea trecutului, o să încerc o scurtă privire restrospectivă asupra operei literare şi a rolului public jucat de Christa Wolf înainte şi după Căderea Zidului Berlinului, rol care explică pînă la un punct şi amploarea acestor scandaluri mediatice.

 

***

 

Căutarea unei alternative – căutare care implică şi estetica literară – la sistemele politice şi economice existente în Europa secolului al XX-lea, reflecţia critică asupra individului şi a rolului lui în istorie, a responsabilităţii şi conştiinţei lui de sine sînt temele majore pe care se axează literatura Christei Wolf. Două din romanele ei cele mai importante – Kassandra (1983)5 şi Medea. Stimmen (1995)6 – sînt o reconsiderare din perspectivă contemporană a două mituri esenţiale ale culturii europene, avînd în centrul lor două figuri feminine, fiind aproape în unanimitate interpretate de critici drept parabole istorice – prima avînd ca referinţă Germania de Est, a doua, Germania reunificată. Fie şi numai din acest exemplu se poate vedea că există o continuitate de fond tematică şi estetică între literatura ei de dinainte şi de după momentul 1990. Mai multe volume de proze scurte – Leibhaftig (2002), Mit anderem Blick (2005) – un jurnal fragmentar al anilor 1960-2000 –, Ein Tag im Jahr (2003) – şi, recent, romanulEin Tag im Jahr. The Overcoat of Dr. Freud (2010) sînt mărturia unei productivităţi literare impresionante, însoţite de o popularitate constantă. Christa Wolf este, la ora actuală, nu numai o autoare canonică, dar şi una cu un mare succes de public.

 

*** 

Oraşul îngerilor este o construcţie tipic postmodernă, o scriitură complexă structurată pe mai multe niveluri, un text „neterminat“, fragmentar, care îşi reflectă propria condiţie ca rezultat al unei crize existenţiale. Centrul de gravitaţie al textului şi punctul în care se întîlnesc diversele planuri ale scriiturii sînt reprezentate de tema amintirii şi a memoriei, reflectată astfel din mai multe unghiuri şi perspective, dintre care cel psihanalitic joacă un rol esenţial. Monologul interior al naratoarei – apropiată, uneori pînă la indistincţie, de autoarea Christa Wolf – funcţionează pe principiul asociaţiei (aparent) aleatorii, astfel că amintirea nu aduce la lumină evenimentele la modul cronologic, ci selecţia se face în funcţie de capriciul memoriei, de valoarea emoţională; inconştientul joacă şi el un rol aici, şi nu pe cel mai puţin important. De aceea subtitlul – The Overcoat of Dr. Freud – nu este întîmplător – substratul inconştient al memoriei, visele se constituie în elemente structurale ale existenţei şi deci ale amintirii pentru Christa Wolf. Întrebarea care preocupă conştiinţa narativă este aceea a uitării – cum şi de ce este posibil să uităm fapte şi întîmplări esenţiale din propria viaţă, atunci cînd acestea nu mai sînt importante sau nu mai corespund cu imaginea despre sine de la un moment dat. Christa Wolf este o maestră a introspecţiei, monologul interior fiind tehnica esenţială a prozei sale. Pregnanţa şi profunzimea discursului introspectiv, aerul autentic inconfundabil contribuie la caracterul special al acestei proze. La aceasta se adaugă aspectele sociale ale romanului – incursiuni neobişnuite în slam-urile New Yorkului –, o călătorie plină de surprize în „Vestul sălbatic“, apariţia şi dispariţia misterioasă a „mantalei“ doctorului Freud, evocarea numeroaselor personalităţi culturale şi a literaţilor germani, cei mai mulţi dintre ei evrei, emigraţi la New York în anii ’30 ai secolului trecut, pe „urmele“ cărora merge scriitoarea.

Zecile de recenzii făcute volumului în presa de limbă germană imediat după apariţie reflectă acum o totul altă receptare (şi) a „cazului“ Christa Wolf. Evidentă este tendinţa cronicarilor de a se concentra pe analiza esteticii literare, pe calităţile şi defectele strict literare ale volumului şi doar într-un plan secund sau deloc pe problematica colaborării cu Stasi. Astfel, cunoscutul jurnalist Wilfried Mommert aprecia „sinceritatea şi autenticitatea sentimentelor, cu care (…) cea mai importantă scriitoare a RDG-ului dispărut dă seamă de visurile, erorile şi idealurile unei vieţi şi ale unei ţări. O ţară căreia i-a fost credincioasă pînă la sfîrşit, chiar şi atunci cînd începuse să piardă orice speranţă“ (Berliner Literaturkritik). Richard Kämmerlings analizează construcţia textului pe mai multe niveluri temporale şi psihologice, ajungînd la concluzia că acest volum „straniu“ şi „remarcabil“ nu poate fi calificat drept roman: „Ca şi operele ei canonice, cum ar fiNachdenken über Christa T“ sau Kindheitsmuster, şi cartea aceasta se sustrage unor categorii clare“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung). Joachim Güntner vede tocmai în acest caracter eterogen al textului punctul lui slab (Neue Zürcher Zeitung), în timp ce Jens Jessen este de părere că tocmai acest gen de text mixt reflectă cel mai bine tematica şi dificultatea (mărturisită) a tratării ei (Die Zeit). Pînă astăzi, Christa Wolf rămîne una dintre cele mai controversate scriitoare contemporane, prin aceasta mai autentică şi mai actuală ca niciodată. 

***

Ce rămîne, deci, în urma tuturor acestor controverse sau în ciuda lor? Întrebarea aceasta şi-a pus-o şi Wolf de nenumărate ori, şi iată la ce concluzie ajungea într-o discuţie cu Max Frisch din 1990: „Vorbim despre ceea ce am recunoscut ca fiind o alternativă: onestitatea scriiturii. Şi despre faptul că trebuie să fim neîncrezători şi faţă de asta“7. Acesta este răspunsul unei scriitoare atunci cînd nu se mai regăseşte într-o istorie în care nu a refuzat, totuşi, să se implice, în ciuda riscurilor şi erorilor ei inevitabile.

  

––––––––––

1. Joachim Gauch (n. 1940) – pastor protestant, membru al societăţii civile şi publicist. A avut un rol important în zilele „revoluţiei paşnice“ est-germane din toamna anului 1989, cînd a condus organizaţia „Noul Forum“. Între 1990 şi 2000, a condus instituţia care se ocupă cu cercetarea actelor Stasi. Datorită popularităţii de care se bucură, în 2010 a fost desemnat candidat la preşedinţia Germaniei.

2. Model de copilărie, Editura Univers, Bucureşti, 1987.

3. Cea mai cunoscută dintre aceste grupări a fost „Noul Forum“ – ele au jucat un rol inestimabil în toamna anului 1989, prin activităţile lor subversive pregătind oarecum ridicarea maselor, apoi prin organizarea unei societăţi civile formînd comisii care au investigat şi au tras la răspundere organele responsabile de represiunea din zilele revoluţiei şi iniţiind dezbateri pentru o nouă constituţie. Se ştie acum că această încercare de reformare a sistemului din interior era sortită eşecului, susţinătorii ei fiind un grup minoritar lipsit de exeperienţă politică şi economică.

4. Ein Tag im Jahr. 1960-2000, Luchterhand Verlag, München 2003, pag. 519.

5. Casandra, Editura Univers, Bucureşti, 1990.

6. Medeea. Glasuri, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

7. Ein Tag im Jahr, pag. 463.