OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Christophe CUSSET
Tragedia greaca
Institutul European, Iasi, 1999, 72 p., 14.000 lei, Seria Memo


Studiile initiate de colectia Memo (Marile curente ale filozofiei antice – Alain Graf, Comunicarea mediatica – Guy Lochard, Henri Boyer) propun printr-o abordare accesibila lucrari de sinteza, concepute sub forma unor introduceri in domenii diverse.
Cartea autorului francez este o prezentare succinta a conceptelor si a structurilor fundamentale legate de tragedia greaca, analizata atit din perspectiva spectacologica, cit si ca formula textuala. Melanjul text-spectacol devine punctul de referinta in demersul intreprins, axat pe fuziunea acestor coordonate si pe efectul obtinut prin actul reprezentatiei.
Ca figuratie spectaculoasa, tragedia este raportata la ceremoniile religioase, subsumate zeului Dionysos si la primele manifestari teatrale cu caracter ritual. Ca „fapt literar“, reinterpreteaza legatura cu mitul, impunindu-se printr-o formula heteroclita (partile dialogate intre actori alterneaza cu cele lirice cintate de cor).

Capitolul consacrat personajelor tragediei (eroi mitici, personaje anonime) porneste de la semnificatia numelui, deliberat ales pentru a specifica o trasatura definitorie (Penthea – femeia „in doliu“). Un rol aparte in ansamblul spectacolului il are corul, considerat de multi cercetatori protagonistul tragediei, spre care converg celelalte personaje.
Tipurile de discurs (Romos, monodie) si conflict dramatic (agon), transpuse scenic, sunt exemplificate prin tragedii reprezentative, analizate detaliat de autorul francez: Ajax, Bachantele, Hecuba. Referirile la Poetica lui Aristotel nuanteaza anumite concepte valorizate in studiul tragediei, printre care forma de rugaminte adresata (rugamintea directa) si momentul recunoasterii unui personaj: „rasturnarea care face trecerea de la ignoranta la cunoastere“.

Principalele elemente ale tragediilor sint expuse comparativ, actualizind mijloacele si procedeele compozitionale de baza: prezenta constanta a zeilor in tragediile lui Eschil, spre deosebire de Sofocle, in teatrul caruia prevaleaza constructia personajului prin raportare la elementele componente.
Piesele lui Euripide sint definite printr-o semnificativa inovatie atit in conceperea personajelor, cit si in crearea unei intrigi complexe, ce sustine desfasurarea dramatica. Subiectele tragice sint dispuse in functie de ciclurile mitice esentiale, in jurul carora sint structurate piesele pastrate (ciclul troian, ciclul atrizilor, ciclul teban si ciclul lui Hercule).
Ultimul capitol al cartii redefineste conceptele esentiale ale textului si spectacolului tragic: fatalizarea tragica, statutul eroului, libertatea tragica si primatul actiunii, ce contureaza traseul evolutiv al personajelor.
Definitiile lexicografice propuse in final (eccilema, exodos, parodos) expliciteaza termenii recurenti in studiile de specialitate, necesari intr-o analiza pertinenta a tragediei antice.