OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paraziti de Marius von Mayenburg
Teatrul ARIEL, Tirgu-Mures
Regia artistica: Alina Nelega
Cu: Radu Binzaru, Elena Purea, Adela Lazar, Mircea Silaghi, Viorel Meraru
Muzica originalã: Zeno Apostolache

Intr-un spatiu gol, delimitat astfel incit sa sugereze o cruce imensa ce se insinueaza printre spectatori (sa-si aminteasca acestia ca fiecare-si poarta crucea, chiar daca nu toti o recunosc...), doua cupluri pornesc dialogul abrupt, fara nici un soi de „introducere“, fara nici o dozare de tensiune, fara nici un fel de „artificii“, brutal, violent, fara menajamente, dar si fara motivatii.

Asta e felia de viata, asta este violenta noastra cea de toate zilele, violenta a limbajului, dar si a gestului, violenta din interiorul cuplului care, in aparenta, mimeaza blinda intelegere si chiar fericirea. Exista in aceasta piesa doua cupluri tinere, destul de tinere pentru a lasa loc unei raze de speranta. Intr-unul dintre cupluri, ea este gravida, iar el o brutalizeaza, o terorizeaza, o batjocoreste, caci, in fond, e un neputincios cu gura mare, iar ei nici ca-i pasa, nu-i pasa nici de copilul care se va naste precis sub forma unei mingi de gudron, datorita tigarilor pe care le inghite masiv ca o adevarata mama dragastoasa.

Nu-i pasa nici de viata, se gindeste ca ar fi interesant daca s-ar sinucide, macar sa incerce putintel. Totu-i scirbos in jurul ei, totul ii produce greata, chiar si mincarea din spitalul cel curat si occidental. In celalalt cuplu, el este un handicapat fixat in scaunul cu rotile, iar ea este o femeie tinara, plina de viata, care are nevoie, firesc, de barbati intregi, capabili, dotati si asa mai departe. Dar ea il iubeste pe el in continuare, chiar daca-l mai insala putintel, iar el se chinuie sa o creada si atunci o chinuie si pe ea, ce naiba sa faca altceva din moment ce este fixat in nenorocitul ala de scaun cu rotile. Si mai exista un personaj oarecum secundar, pentru mine cel mai interesant din piesa, batrinul care l-a accidentat pe barbatul din al doilea cuplu amintit, comentind ce s-a intimplat, comentind viata de zi cu zi, in general, infioratoarele ei banalitati, intr-un mod blind-naiv-tembel, un soi de pensionar care mereu vrea sa treaca neobservat, dar nu reuseste.

In timp ce urmaream spectacolul, incepu sa ma incolteasca un soi de neliniste aproape metafizica... De fapt, ma „impungeau“ oarece intrebari, unde am mai vazut eu asta, unde am mai citit, unde am mai gasit o asemenea atmosfera? Si tare mi-am mai stors eu creierii, in timp ce cuplurile se storceau reciproc, isi sufocau sentimentele, se injurau si se minjeau. Si dintr-o data mi-am amintit de vremurile cind citeam, cu infrigurare, Alan Sillitoe, Osborn ori Kingsley Amis. Pai de ei imi aminteste Mayenburg foarte tare, chiar daca in textul sau exista si bune bucati de poezie expresionista.
Unii spectatori tineri (la discutiile de dupa premiera) au afirmat, violent, ca spectacolul putea dura si numai 15 minute. Exagerate afirmatii, desigur. Ca textul fu cam lung, da, s-ar mai putea discuta. Dar Alina Nelega este autoare si respecta textul (Radu Afrim ar fi forfecat, ghidus, pe ici pe colo...). Este la al treilea ei spectacol ca regizoare si se dovedeste de o incapatinare creatoare demna de invidiat. A si conceput un soi de „decalog“ al deteatralizarii. In zece puncte, scurte, concise, raspicate, precum niste gloante indreptate spre tinta fixa... Unele „idei“ sint mai vechi, altele mai noi. Ultimul punct este relevant pentru Alina: deteatralizarea duce la spectacole cu un singur autor, scriitorul fiind regizorul spectacolului. Fara comentarii.

Am lasat interpretii la urma, pentru ca au fost toti la inaltime, chiar daca au jucat la „nivelul“ spectatorilor. Radu Binzaru umple scena si, nemiscat in scaun, da frisoane pe sira spinarii, Elena Purea are o sensibilitate dura, ascunsa, pe care doar tristetea din ochi o mai demasca, Adela Lazar (studenta) e tinara nevasta care se chinuie sa mai fie frivola, „sarind“ de la o stare la alta cu abilitate, Mircea Silaghi (tot student) e un tintarel care face pe durul, reusind sa convinga publicul de cit este el de scirbos, iar Viorel Meraru, blindul pensionar, joaca cu mare dezinvoltura, smulgind aprecieri unanime. Un spectacol (pe un text excelent tradus de Victor Scoradet) care merita vazut de toate cuplurile, oficiale sau neoficiale, ba chiar si de cei care au doar planuri de-a vietui in doi... Parerea mea.