Cicerone Poghirc – un vizionar în căutarea Binelui - Numarul 472 - Aprilie - 2009 - Arhiva

Cicerone Poghirc – un vizionar în căutarea Binelui

Autor: Marius GHILEZAN | Categoria: | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ioan Petru Culianu:

„Domnul Poghirc încarna pentru noi un principiu cosmic: Binele care se opune Răului; o forţă a naturii care combate, mîndră, mizeriile societăţii umane.“

Neagu Djuvara:

„Limba dacilor era nu un dialect al limbii trace – cum continuă să susţină ceea ce aş numi «vulgata» istoriografiei române –, ci o limbă de sine stătătoare, la egală distanţă faţă de tracă, iliră

şi vechile limbi baltice. Cercetările profesorului Poghirc mă ajută să combat teoriile unui fals naţionalism imbecil.“

Mircea Eliade

„Extraordinara profunzime a minţii sale, viziunea şi atenţia ascuţită pentru detaliile cercetării savantului îl conturează ca o personalitate impresionantă.“

Plecat dintre noi în Săptămîna Patimilor, savantul lingvist Cicerone Poghirc s-a dus să reîntregească la cer echipa de sfinţi ai învăţămîntului românesc. Marele indoeuropenist, orientalist, istoric al religiilor, cercetător de faimă, fin tălmăcitor al limbilor moarte, creator de curente, pedagog de şcoală veche s-a prăpădit departe de patrie, la Paris, într-o ţară care l-a adoptat şi i-a acordat toate onorurile. Jurnalele de ştiri de la Bucureşti, ticsite de aventurile procurorilor de la DNA şi de mişmaşurile arbitrilor, nu au găsit de cuviinţă decît să consemneze dispariţia unui mare român.

Născut la 20 martie 1928 în Măscurei, comuna Iana, judeţul Vaslui, departe de scena lumii, într-un timp parcă pictat de Nicolae Grigorescu şi coborît din scrierile lui Panait Istrati, Cicerone Poghirc s-a format ca om de litere într-o familie de învăţători. Deprins de mic cu tainele cărţilor, a reuşit, din băncile prăfuite ale unui sat uitat de lume, să ajungă profesor la marile universităţi ale lumii. Şi asta numai pentru că infamiile comunismului l-au îndepărtat de la catedra pe care o iubea atît de mult.

Încă de tînăr a ştiut ce-i învăţătura. A urmat cursurile şcolii primare în comuna Iana (1935-1939), după care a intrat la Liceul Militar din Chişinău, ultima clasă liceală absolvind-o la Liceul „Gh. Roşca Codreanu“ din Bîrlad.

A urmat apoi studii la Secţia de Filologie Clasică a Facultăţii de Filologie din Iaşi şi de Litere din Bucureşti, obţinînd licenţa în 1951. Din poziţia de asistent şi apoi de lector la Catedra de Filologie Clasică şi Lingvistică Generală a Universităţii bucureştene (1951-1954), a colaborat la Dicţionarul Academiei. A fost bursier la Leningrad (1955), pentru studii în Gramatica Comparată a Limbilor Indoeuropene, pregătind şi teza de doctorat în domeniul indogermanisticii. În 1951 era deja asistent la Universitatea din Bucureşti. A studiat sanscrita, hitita, gotica, islandeza, lituaniana. În 1959 colaborează intens la revista Studii clasice şi devine prodecan al Facultăţii de Litere din Bucureşti, deschizînd prima Catedră de orientalistică. Între 1961 şi 1974 a fost secretar, apoi vicepreşedinte al Societăţii de Studii Clasice şi preşedinte al Societăţii de Studii Clasice şi Orientale. A ajuns director în ministerul Învăţămîntului, de unde a plecat „la cerere“, chiar dacă reuşise să obţină renunţarea la programul unic pe ţară, dînd facultăţilor libertatea de a-şi întocmi propriul plan de învăţămînt. Lui i se datorează dispariţia din programa şcolară a cursurilor de ateism.

Devenind visiting professor la Universităţile Bloomington – Indiana, Ann Arbor – Michigan, Berkeley – California, între 1972 şi 1974, a vorbit lumii despre cultura română. Din 1974 a condus Catedra de Limbi Clasice şi Orientale a Universităţii din Bucureşti. Datorită lui au fost organizate primele competiţii de aikido. Profesor la Universitatea din Padova, între 1977-1979, s-a reîntors la catedra atît de dragă de la Bucureşti, unde, printre atîţia alţii, i-a avut ca discipoli pe Adrian Pîrvulescu – actualmente profesor în Statele Unite –, Dan Sluşanschi, Petru Culianu, cel care avea să-l adore şi să-l considere „iubitul maestru“. De altfel, intuind geniul tînărului de atunci, l-a sfătuit pe istoricul religiilor şi l-a ajutat să plece în Occident, unde avea să ajungă şi el, prin 1979, după exasperarea pe care i-a provocat-o „imbecilitatea autorităţilor“, moment consemnat de Mircea Eliade în Jurnalul său, la 23 iulie 1979.

La Paris, s-a stabilit prin anii ’80, dar Catedra o avea la Bochum, în Germania. În oraşul industriaşilor, le-a vorbit tinerilor despre valorile limbii române. Beneficiind de reduceri fiscale pentru cărţile de studiu, a trimis regulat colete bibliotecii facultăţii sale atît de dragi de la Bucureşti. Între timp, vocea sa a devenit tot mai răsunătoare la Europa liberă. A coordonat activităţile Centrului Român de Cercetări din Paris.

Prin coborîrea rămăşiţelor pămînteşti ale eminentului profesor în mormîntul parizian, chiar în Săptămîna Luminată, s-a mai îngropat ceva din bogăţia spiritului românesc. Departe de cultura unui popor căruia i s-a închinat precum un sfînt, Cicerone Poghirc s-a ridicat robust la cer, pentru a ne privi mai bine, mai profund, mai cu îngăduinţă pe noi, cei care încă nu am desluşit cheia poeziei proletare: „Deschid fereastra, o închid, îţi mulţumesc din inimă, Partid!“. A fost o minte luminată, un om al interpretărilor simbolice, un vizionar şi un patriot, cu tact şi măsură.

Am avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-i însoţi paşii prin Normandia, locul din care – oricît ar fi vrut el să-şi mascheze tristeţea – cerul nu se vedea la fel ca în Iana copilăriei sale. Îmi amintesc nu numai figura luminoasă, privirea înaltă, ochii săi azurii, sprîncenele arcuite, dar, mai ales, plăcerea de a provoca „rigurozitatea spiritului“. Nu era deloc un om sufocat de certitudini, doar o minte răscolitoare, învolburată, la fel ca şi părul său ce nu se aşeza niciodată. Acolo, în Normandia, aveam să aflu despre posibile apropieri, ca rădăcini, între celţi şi anumite aşezări ardelene.

În timpul încercărilor mele de a descrie lumina pierdută a unei conştiinţe vii, un dascăl de la mine, din Banat, nearondat canonului intelectual românesc, îmi şoptea: „Oare dacă iluştrii noştri profesori de profunzimea spirituală a unora precum Culianu, Eliade, Poghirc ar fi rămas acasă şi nu ar fi trebuit să plece în pribegie, naţiunea românească ar fi arătat tot aşa?“.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

RomanesteD.Scheianu - Duminica, 3 Mai 2009, 11:55

A stiut ca nimeni altul sa transforme un avantaj oficial, episodul Leningrad , in avantaj personal, universitar si universal, a stiut sa reduca influenta slavona prin descoperirea elementul celtic in spatiul intracarpatic. El ramane un renascentist ale carui contributii la firmarea spritalitatii romanesti in lume stau alaturi de ale marilor corifei ai latinitatii noastre, nevoiti sa -si duca desaga cu carti peste mari si tari. Se inmultesc, din nefericire, mormintele adevaratilor savanti romani, la Paris si se-ntinde pegra dilentantismului in presa si invatamant. Pacat.

RomanC - Luni, 4 Mai 2009, 14:54

Cu siguranta ca ar fi aratat altfel. Ceva din adevaratul suflet romanesc ar fi ramas in viata, prin altii, si ar fi ajuns intact pana la noi...

Cicereone PoghircIsabela Vasiliu-Scraba - Luni, 4 Mai 2009, 17:49

De mult nu am citit un articol atat de slab. Este inimaginabil cum se poate lauda cu vorbe goale singurul indo-europenist de marca, fara a face nici o trimitere la ce a gandit si ce a scris marele savant Cicerone Poghirc.