OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am revăzut, la Teatrul de Operetă, o producţie spectaculoasă – musicalul Romeo şi Julieta de Gerard Presgurvic –, montat de o echipă invitată de la Budapesta (regia Kero, decorurile Bela Gotz, costumele Rita Velich, coregrafia Eva Duda, dirijor Balasz Stauroczky). O imagine de ansamblu cuceritoare, scene de dans excepţional concepute şi interpretate, perfect adaptate ideii de a transfera celebra poveste de dragoste într-un mediu „de cartier“, unde se înfruntă două bande rivale. Apar şi unele „devieri“ de la subiectul shakespearian, pentru că mamele celor doi eroi reprezintă, de fapt, familiile duşmane, comportîndu-se destul de „suburban“, iar, în final, Romeo se spînzură ţinînd-o în braţe pe Julieta, care, trezindu-se din somnul provocat de licoare, se sinucide cu un cuţit al iubitului său. Faţă de desfăşurarea amplă şi extrem de inteligentă a acţiunii, concilierea între rivali este însă cam schematic expediată. Dar sînt aspecte care trec în plan secund, pentru că interpretarea este, în general, impecabilă, decorurile, moderne, sugestive, manevrate cu o tehnică de ultimă oră, cu o precizie uluitoare, luminile (care poate amintesc de discotecă) sînt de mare efect, costumele aduc un melanj între moda punk, rochiile elegante de seară, ba chiar de epocă şi hainele imaculate ale cuplului de îndrăgostiţi.

 

Incredibil este însă faptul că, pe lîngă artiştii teatrului, majoritatea soliştilor provin din zona muzicii rock-pop, deci nu sînt actori profesionişti, dar joacă, dansează şi spun proza adesea impresionant, cu o pasiune şi o trăire de un firesc ce asigură tensiunea şi succesiunea captivantă a evenimentelor, cîntînd, în majoritate, cu glasuri plăcute, desigur, în stilul cerut de partitură. George Papagheorghe (Jorge) este un Romeo cuceritor, de o sinceritate şi o intensitate a sentimentelor greu de bănuit la un tînăr obişnuit să apară doar în concert. La acelaşi nivel valoric sînt şi Adrian Nour (Benvolio) şi Victor Bucur (Mercutio), cu o supleţe şi o expresivitate cum rar am văzut. Simona Nae (Julieta) rămîne un personaj destul de plat, departe de relieful incisiv al lui Romeo, Daniel Iordăchioaie (Prinţul), Mihai Bisericanu (Lorenzo) sînt total nepotriviţi în rolurile respective, în schimb, într-o altă distribuţie, aceleaşi personaje sînt realizate excelent de Cătălin Petrescu şi surprinzător de Demeter Andras; Claudia Hanghiuc este o Doică simpatică, Adina Sima (Lady Montague) şi Giorgiana Mototolea (Lady Capulet) sînt credibile „vampe“ furibunde, Ernst Faszekas (Tybalt), Orest Pîslaru sau Stefan Popov (Capulet), precum şi Matei Chiuariu (Paris) susţin onest rolurile, întreaga distribuţie contribuind însă la spectacolul urmărit cu sufletul la gură de întreaga sală. Orchestra, amplasată în spatele scenei, cu suprapuneri de muzică înregistrată, a sunat excelent, iar coordonarea cu soliştii şi corul – destul de dificilă, de altfel – s-a făcut eficient. O producţie care trebuie văzută fără prejudecăţi, chiar şi de către cei care nu suportă excesul de decibeli şi cîntul uneori „ţipat“, pentru că merită – cred că este primul musical de acest gen de la noi, oferit publicului într-o formulă scenică fascinantă.

 

Pe coordonatele dansului clasic am urmărit însă, la Sala Palatului, baletul Spartacus de Haciaturian, producţie adusă de Asociaţia Culturală Dracula, propunînd o versiune coregrafică destul de plată, fără anvergură şi forţă monumentală, fără expresivitate, toate cerute de partitura care, cu ani în urmă, stîrnea entuziasmul în spectacolele Operei bucureştene. Deşi cam lipsiţi de nervul specific marilor balerini ruşi, soliştii au evoluat corect, alături de ansamblul cam indiferent şi „aproximativ“, într-un decor unic destul de sugestiv, în costume amalgamate, de la cele antice la altele de sorginte japoneză, egipteană sau… de nicăieri, înregistrarea muzicală fiind însă de calitate. Un spectacol curat, anunţat a fi susţinut de o trupă rusă care, cu denumirea în română şi engleză (pentru a face impresie…), nu cred că există, sugerînd, din nou, că ar fi şi solişti de la Balşoi (ceea ce, oricum, nu poate fi adevărat), nicidecum pentru prima oară la noi (poate doar acea producţie…), spectacol aplaudat conştiincios de publicul numeros, dar cam dezamăgit şi care… aştepta altceva.