OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Philippe GRIMBERT
Un secret
Traducere de Mioara Izverna
Editura Trei, Bucuresti, 2007, 178 p.

Philippe Grimbert este psihanalist si, de citiva ani, autor de succes, gratie romanului autobiografic Un secret/Un secret, aparut la Grasset &Fasquelle (2004) si publicat anul acesta la Editura Trei (traducere de Mioara Izverna). Un secret s-a vindut in Franta in peste 500.000 de exemplare, a fost publicata in peste 20 de tari si a primit Prix Goncourt des Lycéens (2004), Prix des lectrices d’Elle (2005) si Prix Wizo (2005). Psihanalist mediatizat si autor de eseuri in domeniu (Psychanalyse de la chanson, Pas de fumée sans Freud etc.), Grimbert a mai publicat un roman, La petite robe de Paul, care a trecut neobservat.

Acestea sint datele, insa ele nu ne ajuta prea mult sa intelegem mecanismele succesului sau: de ce-a placut? Cum de s-a vindut atit? (In Romania, un succes editorial inseamna, oricum, citeva mii de exemplare vindute.) Probabil ca raspunsul cel mai potrivit se gaseste in cartea insasi: da, e un roman impresionant la lectura, se citeste dintr-o suflare (170 de pagini), reusind sa produca la final un puternic efect de catharsis: sublimarea vinei, purificarea morala prin traversarea pas cu pas a dramei. Prin reconstituirea povestii de familie, din revelatiile succesive. O reconstituire nu lipsita de suspans, pentru ca, pornita initial pe o anumita cale (paradisiaca), recade, o ia de la capat sub o a doua versiune, aceea dramatica. Povestea e imaginata de naratorul-personaj, care are acces la adevar in trepte si multumita remarcabilei Louise.

Daca ne gindim ca autorul e psihanalist, descoperim in aceasta inaintare a romanului o schema destul de simpla, terapeutica: refacerea istoriei personale pe masura ce personajului i se reveleaza adevarul. Jonglarea cu cele doua versiuni ale povestii ar putea parea o astutie a scriitorului (un suspans suplimentar pentru o istorie impresionanta), dar e, mai degraba, cursul real al terapiei personajului, pe masura ce afla adevarul: „Am adaugat la povestea mea pagini noi, hranite din dezvaluirile lui Louise. S-a nascut o a doua poveste, in care golurile au fost umplute de imaginatia mea, o poveste care n-o putea sterge pe prima. Cele doua romane ar putea coabita, ascunse adinc in memoria mea, fiecare dintre ele luminind, in felul sau, chipul lui Maxime si al Taniei, parintii mei pe care ii descoperisem de curind“.

Istoria in sine e, intr-adevar, teribila: la 15 ani, personajul-narator descopera ca lupta cu fratele imaginar care-l obsedase in copilarie are un temei: fratele mai puternic si mai bun a existat, intr-adevar, si el se numea Simon. Fiu al lui Hannah si al lui Maxime, el a pierit, impreuna cu mama lui, in lagarul de la Auschwitz. in urma acestui sacrificiu (se pare ca Hannah s-a sacrificat cu buna stiinta, aratind ofiterului german adevaratul act de identitate, de evreica), Maxime s-a putut casatori cu cumnata lui, Tania: numai asa a fost posibila nasterea personajului-narator. O istorie a dublei vinovatii: vinovatia incestuoasa, nemarturisita, a parintilor si vinovatia copilului – de o fragilitate contrastanta cu supletea agila a parintilor, sportivi neintrecuti. O poveste, in fond, din seria dramelor Auschwitzului, in interiorul careia se tese o drama de familie.

De aceea e si greu sa scrii despre o asemenea carte, pentru ca, dincolo de emotia profunda, imposibil de repovestit, ramine o structura narativa putin complicata. Fraza e sobra, detasata, de o intensitate continuta. Capitolele – scurte, de doua sau trei pagini. E o scriitura de o discretie clasica, de o eleganta facuta parca anume pentru a lasa intacta drama, dar si pentru a o menaja cumva. Iata punctul culminant al romanului, secventa atit de cinematografica (de déjà-vu) a arestarii lui Hannah si Simon: „Descumpanit, ofiterul ridica din sprincene. Dupa ce arunca o privire spre actul de identitate al lui Hannah, da, racnind, un ordin. Esther si Louise, paralizate de spaima, inteleg ce s-a petrecut. in acel moment se aud rasunind pe parchetul din sala pasii marunti ai lui Simon, care se intoarce de la toaleta si alearga spre mama lui. Louise ar vrea sa-i faca semn sa taca si sa vina la ea, dar este prea tirziu. Ofiterul o intreaba pe Hannah din privire. Fara sa ezite, cu o voce calma, ea raspunde: «E fiul meu»“.

Discretia narativa e, de altfel, si discretia scriitorului, care declara ca, desi romanul e autobiografic, el prezinta o „situatie generala, care poate viza pe oricine“. O scriitura sobra si eleganta, care adaposteste o sfisiere reala. Iata o reteta care are succes, poate fi terapeutica pentru cititor, desi pentru autorul ei – dupa cum insusi recunoaste – nu este. E de spus ca romanul mai impresioneaza prin ceva: prin personaje. Cuplul Tania-Maxim e greu de uitat, frumusetea lor fizica (a femeii in special) si pasiunea cu care se iubesc e pe masura stigmatului pe care il poarta. Si moartea lor e memorabila: barbatul isi ia sotia – ajunsa dintr-o superba atleta o batrina neputincioasa – de talie si impreuna se arunca de pe balcon. Cit despre Louise, ea e personajul-cheie, cel care ii reveleaza treptat – cu grija unui terapeut – baiatului identitatea evreiasca si drama familiala. Trecuta de 60 de ani, cu ochii pungiti, reumatica si diforma (schioapata cu un picior), domnisoara Louise are cabinetul de medic lipit de magazinul parintilor si face parte, de fapt, din familie, e liantul acestor destine si figura care-l fascineaza pe narator in tineretea sa.

Philippe Grimbert inchina romanul memoriei parintilor sai (Tania si Maxim), ca si lui Simon, sfratele necunoscut, gazat la Auschwitz: „Aceasta carte va fi mormintul sau“. Ar mai fi de spus lucrul esential: confesiunea terapeutica trece pragul literaturii, reusind sa ne produca emotia estetica. Simplu si elegant.