OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cosmin PERTA
Intimplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie
Editura Cartea Romaneasca, Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 168 p.

intimplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos in pustie este prima carte de proza a tinarului poet Cosmin Perta (jurnalist la Cuvantul si prezenta asidua si pe Internet), autor al volumelor de poezie Zorovavel (Editura Grinta, 2002) si Santinela de lut (Editura Vinea, 2006). Ca si in cazul poeziei – cel mai adesea „neoexpresionista“, metaforico-simbolica, desi tentat si el de biografism –, se pare ca prozatorul Cosmin Perta alege carari mai rar frecventate: nu vom gasi in proza realism, biografism, nici macar estetism, ci povestea fictionala, lumea imaginara construita pas cu pas, generata in feluri amestecate, fie lingvistic, fie pe linia inconstienta a structurii basmului, fie rostogolind aluzii livresti – totul asezonat cu un ingredient obligatoriu, ironia postmoderna. De fapt, genul e mai rar la noi, insa aparent e unul de mare succes in afara, daca ne gindim la literatura fantasy sau macar la filmele care au facut furori in ultimii ani: a se vedea numai seria Stapinul inelelor sau Harry Potter... Pe de alta parte, cele doua personaje principale, Axinte si Ruruk, deveniti in „Cartea a doua“ Axinte Abramovici Papadopulos si Rur Khan, refac practic un cuplu de traditie literara, care coboara pina la Don Quijote si Sancho Panza, dar aminteste si de personajele agopiene prin bascularea cronologiei si gestul lor de a „umple“ timpul si spatiul („la marginea lumii“) cu povesti.

in „Cartea intii“ e o poveste in toata regula, tributara basmului (o mentiune speciala pentru frumoasele ilustratii ale lui Vlad Fischer): orasul Aruk e condus de vrajitorii de pe Munte, Paznicii, in frunte cu un Legiuitor. Ei se trag din fiii oamenilor, nascuti in noptile cu luna plina, pe care ii rapesc si-i instruiesc de mici in ale vrajitoriei. in fine, in oras e un personaj bizar, ce sta toata ziua cocotat in plop: Axinte, care are si un fiu („baiatul cu camasa de par“) cu bucatareasa de la han. Cum se arata mai departe, acest Axinte e un vrajitor care fusese izgonit de ceilalti (pentru calitatile lui) si facut sa-si uite identitatea. Mai este si Fatima, frumoasa spalatoreasa de la han, si ea o vrajitoare ignorata, pentru ca a fost nascuta intr-o noapte cu luna. intr-o buna zi, baiatul cu camasa de par dispare, urmat de Fatima si apoi si de Axinte, care se inalta in vazduh, lasind in urma miros de flori de cimp si amoniac. Si asa mai departe. Important e ca se formeaza cuplul Axinte si Ruruk (ultimul, un vrajitor cam de mina a doua, bondoc si dolofan, impletind spaima cu bonomia) si ca ei purced la drum. Cei patru se reunesc la finele primei parti, unde ii inving pe vrajitori si distrug Muntele. Cuplul Axinte si Ruruk intretine umorul aventurilor, picanteria si dinamica lor: „Nu stiau unde sint si nici in ce vreme. Vedeau doar un cimp plin de ciulini in jurul lor si un magar mort in spate.

– Hai sa facem ceva, spuse Ruruk.
– Hai, spuse Axinte, dar ce?
– Am putea face niste iepuri, ca-i tare golas cimpul asta, spuse Ruruk.
– Am putea, spuse Axinte. Si apoi am putea sa-i vinam, ca tare ne plictisim. Am putea face si asta, spuse Axinte din nou“ (fragment foarte agopian).
Linia povestii, faptul ca ea „se tine“ intr-o zona vida, ca se incheaga, arata disponibilitatile autorului in acest gen, insa e de spus ca ea e suficient de previzibila, activeaza prea mult scheme culturale cunoscute pentru a sari mult dincolo de un debut bun, promitator.
La finele partii intii, dupa distrugerea vrajitorilor – trecerea cumva de la mitul intemeietor la istorie –, Axinte si Ruruk s-au apucat de scris, primul poeme lirice despre nebunie si angoasa, celalalt poeme eroice. Iar dupa un tacit salt in timp, iata-i pe scriitorul evreu Axinte Abramovici Papadopulos (numele e cu tilc) si pe scriitorul de origine turca Rur Khan, jurnalisti la „prestigioasa revista greceasca de literatura Scrisul liber“.

Desi intr-o epoca tinind de istorie, acestia doi se lasa antrenati din nou, in partea a doua, intr-un turbion de aventuri atinse de fantastic, o bucla care se inchide asa cum a inceput: cu parintele Antonie, preot de tara in muntii Pindului, care „propune o revolutie“ si le cere sa compuna o serie de povesti in romana pentru enoriasii sai, pentru ca aceia sa-si pastreze „limba si originea“. Aici faptele devin confuze, referinta la revolutie nu are nici o continuare, iar in final, desi scena revine, aluzia la romani nu mai apare. Sensul global e evident, el chestioneaza valoarea formatoare a povestilor, puterea lor insa trecatoare, dublul efect, impactul, dar si indiferenta pe care le pot stirni in comunitate, rind pe rind.
Personal, as fi preferat ca fantezia sa nu se transforme in parodie de atmosfera redactionala sau in glosari ironice despre cum se scrie literatura. Metatextul acesta ironic si referintele terre à terre, din fericire, pastreaza pandantul fantastico-simbolic: episodul Zosima si intoarcerea celor doi, gratie vrajii aceluia, inapoi in timp, exact in momentul in care Antonie venea sa le ceara sa scrie pentru enoriasii sai.

A doua oara, ei il refuza pe parinte, care se apuca sa scrie singur: in mod curios, povestile sale le repeta pe cele ale lui Axinte Abramovici Papadopulos si Rur Khan, efectul e si el circular, oamenii le asculta cu sfintenie, dupa care se dezic de ele. Parabola aceasta inversata a unei intemeieri prin cuvint, prin scris, se incheie cu o noapte „neagra si goala“, in care se resorb in timp nu numai personajele, dar si un inger zgribulit, in surtuc rosu, care dispare in pamint, „pe sub iarba, spre nord“. E o resorbtie aproape fireasca a unei lumi create in acelasi fel, din cuvinte si fantezie. Mi-au placut fantasticul, ceata, cimpurile pustii pe care ratacesc cei doi vrajitori esuati, ironia povestii rasturnate (remarcabile in acest sens sint cele trei probe pe care ei trebuie sa le treaca pentru a invinge Muntele: trei incercari de basm, dar complet rasturnate ca imagine si simbol). Exista insa si povesti mai putin inspirate (cele din drum spre Zosima), exista aceasta intruziune a metaliteraturii, care deturneaza sensul povestii (metaliteratura care nu este atit de savuroasa). Sper ca autorul sa continue in directia fantasy, sa evite previzibilitatea si sa mai puna niste condimente in plus.