OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Circumstanţele şi natura acestor apariţii sînt pe cît de asemănătoare şi evidente, pe atît de uşor trecute cu vederea. Simplificat şi direct spus: între al doilea şi al treilea film ale lui Cristi Puiu (Aurora nu a fost încă prezentat marelui public) şi Cristian Mungiu (în cazul său, următorul lungmetraj nu se întrevede încă), adică între primul şi al doilea op al lui Cătălin Mitulescu (Un balon în formă de inimă e aşteptat de vreo trei ani), aceşti protagonişti ai Noului Cinema îşi asumă – de voie, de nevoie – datoria lăsată baltă de sistemul nereformat, de a compune nu doar filmele personale, ci şi, propriu-zis, o cinematografie, cu toată diversitatea sa intrinsecă, extensivă, dar şi contiguă, compatibilă, în jocul aleatoriu al formulelor, cu propria ecuaţie.

 

Cu Morgen-ul lui Marian Crişan, firma Mandragora (care a produs şi scurtmetrajul aceluiaşi premiat la Cannes, Megatron) e la al doilea lungmetraj în această linie conexă, indisolubil legată de travaliul prin care Anca Puiu se profilează – inclusiv prin pronunţările sale publice, în cel mai bun sens, doctrinar-metodologice – ca un veritabil producător complet dotat, primul de această talie, în neantul şi marasmul provocate de amputarea sub dictatură a acestei profesiuni sine qua non pentru o cinematografie. Despre predecesorulFrancesca de Bobby Păunescu m-am abţinut să scriu, să zicem din scrupulul şi precauţia de nu lansa prematur termeni socotiţi ofensatori – epigon, epigonism –, dar mai ales fiindcă nu aveam încă un reper în aceeaşi linie, evitînd totuşi a fi ingrat cu un „spărgător de gheaţă“. M-am resemnat implicit, citind supraevaluările din unele cronici (s-au dat expres note de 10 regizorului şi interpretei rolului titular, iar cineva a adus în discuţie termenul de „capodoperă“), fiindcă funcţionează în suburbia cinematografică, din timpuri imemoriale, un fel de tangaj compensatoriu: dacă a fost mitraliat pînă şi cu procese de intenţie politice dublul film prin care Cristian Mungiu a pus în valoare şansele a cinci noi realizatori (miniaturile comice ar fi fost „nedemne“ de autorul lui 4, 3, 2, păcătuind prin menajarea crimele dictaturii – fiindcă nu erau monumental-tragice?!), dacă şi Eu cînd vreau să fluier, fluier s-a întîmplat să fie serios fluierat, trebuia în schimb supraîncărcat talerul cu calităţileFrancescăi.

Dacă în Francesca mimetismul încadraturilor lungi şi fixe se traducea în sacrificarea, pe porţiuni întinse, a expresivităţii compoziţiei şi friza frecvent ilustrările teziste, cu accente pe sentinţele verbale, Morgen se detaşează cu mai multe trepte de acest nivel şi, de fapt, optează pentru o formulă de cinema viceversa. Nu putem spune că provocarea lui Marian Crişan merge pînă acolo încît să facă un film fără story – fiindcă povestea turcului de origine kurdă, pierdut, în drumul său clandestin spre Germania, într-o zonă confuză a graniţei româno-ungare, se însăilează cît de cît. Dar autorul face – în accepţia funcţională a mijloacelor – un film fără dialog.

 

Avem un singur predecesor proxim şi notoriu, în tratarea peisajului natural-cosmogonic ca personaj principal al „acţiunii“ – Pescuit sportiv de Adrian Sitaru. Iar dacă acesta e un reper firav sau deja uitat (e unul dintre filmele „masacrate“ nu doar în cîte o cronică, dar şi de intruşii Vechii Gărzi în sistemul decidenţilor Premiilor Gopo), aş merge pînă la a aminti La moara cu noroc al „altui ardelean“ – nu din Salonta, ca Marian Crişan, ci din Răşinarii Sibiului, Victor Iliu. Funcţionează pînă şi rima jandarmilor omniprezenţi (ni-l amitim pe Colea Răutu, în rolul lui Pintea, din adaptarea nuvelei lui Slavici), apoi casa izolată în pustie a gazdei-complice. Dar mai presus este relevant riscantul pariu al regizorului-scenarist, în complicitate cu directorul de imagine, Tudor Mircea, de a ne cufunda perpetuu într-un soi de acvariu opalescent, al zorilor sau al crepusculului, în care figurile oamenilor se disting cu dificultate. Una dintre performanţele paradoxale ale autorului este că toate aceste epurări pun în lumină suplimentar temerităţile castingului, manifest antistar-system (încă un atu faţă de Francesca), filmul făcînd o „vedetă“ din modestul Yilmaz Yalcin, în rolul fugarului, în comic tandem cu masiva gazdă-complice, András Hatházi. Aceeaşi savoare este obţinută prin apariţiile din penumbră ale actriţei basarabence Elvira Rîmbu, în rolul soţiei Florica, stăpîna casei izolate (virtuţile ritmice ale laitmotivelor optice şi sonore sau momentele de respiro parodice ale aventurilor protagoniştilor sînt imposibil de rezumat).