OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Săptămîna trecută, încolţit de Moţiune şi de greve, Emil Boc s-a gîndit să-şi arate faţa umană. A apărut în faţa camerelor şi a făcut declaraţii. Printre altele, a spus că înţelege situaţia grea în care se află oamenii cărora li s-au tăiat salariile.

Oare? Să fie domnul Emil Boc atins de amnezie? Să fi uitat că el a avut cuţitul cu care a secţionat 25% din salariile bugetarilor?

Amnezia sună mai bine decît cinismul şi aş prefera să cred că este amnezic. Boala o poţi scuza. Cinismul, ba.

Scuzele jalnice cu tranziţia şi cu moştenirea grea, ispăşitoare pentru incompetenţă şi corupţie, au făcut ca totul să sune încă şi mai cinic. Cinic şi neasumat.

E ca şi cînd i-ai lua omului pîinea de la gură şi i-ai spune: „Da, te înţeleg“. E ca şi cînd i-ai lua omului dreptul la o viaţă decentă şi i-ai spune: „Da, te înţeleg“. E ca şi cînd i-ai trage o palmă şi i-ai spune: „Da, te înţeleg“.

 

Ce este de înţeles? Că profesorii, funcţionarii, medicii şi asistenţii – de fapt, majoritatea bugetarilor – nu mai pot supravieţui (o femeie singură, profesoară, cu un copil, nu poate să trăiască cu circa 800 de lei, avind şi rată la casă)? Că nu-şi mai pot cumpăra cărţile de care au nevoie pentru formarea permanentă pe care se bate atît monedă (ca să nu mai vorbim de cărţile de literatură, care par un lux)? Că pensionarii cerşesc în farmacii pentru a-şi cumpăra medicamentele de care au nevoie? Că nu există programe sociale de reorientare profesională pentru şomeri? Că nu există programe pentru absorbţia fondurilor europene? Că vedem cum banii din fondurile europene destinate doctoranzilor şi postdoctoranzilor ajung la ei cu ţîrîita (un doctorand aşteaptă 2.000 de euro ce se plimbă creanga prin dobînzile nu se ştie ale cui ministere)? Că vedem cum în secolul al XXI-lea, într-o şcoală din Bucureşti, există păduchi? Că doctorii, asistentele, profesorii emigrează în masă?

Înţelegere? Poate. Dacă aş fi văzut guvernanţii dîndu-se cu capul de pereţi ca să găsească soluţii pentru toate aceste suferinţe, mai ales că sînt în mare parte vinovaţi pentru ele. Ei, nu comunismul, nu tranziţia, nu criza. Ei, care s-au tot rulat şi perindat în diferite formule şi proporţii politice, au falimentat, fraudat, s-au învîrtit, şi-au rotunjit burdihanele, s-au înjurat, scuipat şi pupat.

Sfatul meu, pentru toţi politicienii, este să nu mai apară pe sticlă şi în public. Să stea în Parlament, la birou, să facă treabă. Pînă atunci, să nu-i mai văd, să nu-i mai aud.