OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nazismul şi dezumanizarea la care a dus acesta au fost teme îndelung abordate în literatură. De la cărţi de ficţiune pură pînă la cele în care partea documentaristică este puternic pronunţată, literatura ultimilor 50 de ani este extrem de bine reprezentată în segmentul acesta. Se pare totuşi că experienţa traumatizantă a uneia dintre cele mai devastatoare forme de totalitarism din istorie nu şi-a epuizat resursele necesare pentru a constitui un punct de plecare pentru creaţia artistică – succesul destul de recent (2002) al romanului Cititorul de Bernhard Schlink, succes potenţat de ecranizarea din 2008 a lui Stephen Daldry, este o dovadă elocventă în acest sens. Astfel, publicarea, la Polirom, anul trecut, a romanului scris de Heinrich Böll în 1959, Partida de biliard de la ora nouă şi jumătate, nu a fost o opţiune anacronică. Subiectul este încă de actualitate, iar cartea lui Böll este departe de a reprezenta o simplă picătură într-o mare de cărţi cu această tematică.

 

Noutatea este conferită şi de opţiunile terminologice ale scriitorului: în romanul lui Böll sînt evitaţi termenii direcţi care desemnează realitatea istorică – nazism, Hitler, lagăre, antisemitism etc. nu intră în recuzita lui Böll, ceea ce nu atenuează însă nota de dramatism. Mai inspirat decît dacă ar fi recurs la noţiuni ce poate nu mai au rezonanţa dorită, Böll, într-un mod mai simplu şi mai drastic, împarte oamenii în două categorii: cei care s-au „înfruptat“ din „împărtăşania bivolului“, adică cei care au căzut răpuşi de febra totalitarismului nazist, şi ceilalţi, „mieii“, prea puţini rămaşi însă neatinşi de furia sălbatică a celor care au renunţat la propria umanitate.

 

Povestea a trei generaţii este spusă pe parcursul unei singure zile, 6 septembrie 1958, cea în care bătrînul şi respectatul arhitect Heinrich Fähmel împlineşte 80 de ani. Istorisirea sa este intercalată cu cea a singurului fiu rămas în viaţă (Robert, de asemenea arhitect, şi tată, la o vîrstă trecută puţin peste 40 de ani, a doi copii, Ruth, de 19 ani, şi Joseph, de 22), cu a nepoţilor, a soţiei, Johanna (acum internată într-un ospiciu), cu a lui Hugo, băiatul de la Hotelul Prinţul Heinrich, unde Robert joacă zilnic biliard, între nouă şi jumătate şi unsprezece. Apar, pe parcurs, figurile altor personaje, ce capătă la fel de multă consistenţă şi care îşi dovedesc un rol însemnat: Edith, soţia lui Robert, moartă în timpul războiului, Schrella – fratele ei şi colegul de şcoală al lui Robert –, „mielul“ asuprit de siniştrii Nettlinger, colegul său, şi Ben Wackes, profesorul de gimnastică. Sînt personaje foarte bine conturate, Böll dovedind un real talent portretistic. În plus, se remarcă plăcerea povestirii, a detaliului, toate avînd un loc bine conturat în logica povestirii.

 

De fapt, Böll sugerează că pînă şi detaliile, gesturile care par nesemnificative ajung să decidă soarta unui om, condamnîndu-l la moarte. Astfel, prizonierul polonez care ridică mîna împotriva lui Wackes, fără măcar a-l lovi, este condamnat la moarte. Evenimentul acesta revine ca un refren pe parcursul cărţii, cu precădere în discursul Johannei („o mişcare a mîinii poate costa viaţa unui om“), care nu mai poate face faţă unei astfel de lumi şi preferă să rătăcească prin propriul trecut, nereuşind să treacă peste evenimentele traumatizante (de pildă, comportamentul inuman al lui Otto, fiul mort în război şi care primise din „împărtăşania bivolului“, poezia cu tentă hitleristă, recitată obsesiv de Heinrich, fiul mort la şapte ani). Johanna refuză prezentul, dar şi viitorul, respingînd orice încercare a soţului de a o reîntoarce în realitatea imediată: „renunţă [...] să tîrăşti timpul cu tine pretutindeni; fii milostiv, stinge calendarul din ochii tăi: istoria o fac alţii [...] Lasă-mă-n pace cu viitorul; nu vreau să ştiu cum o să arate ca prezent“.

 

Asemenea traiectoriei luate de bilele de pe masa de biliard, povestea este direcţionată de la un personaj la altul, traseul este neprevăzut şi incitant, firul urmărit luînd brusc o altă turnură, care lasă în incertitudine construcţia anterioară. Jocul cu perspectivele face ca abia la final povestea să apară conturată în întregime, străbătută de o notă de necruţătoare ironie: Fähmel, arhitectul celebrei abaţii Sankt Anton, îşi vede opera bombardată la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, aflînd chiar în ziua aniversării celor 80 de ani că proiectul fusese coordonat de însuşi fiul său, Robert, ca misiune de război. Mai mult de atît, în combinaţiile surprinzătoare şi mereu neprevăzute ale vieţii, nepotul său ajunge să se ocupe de proiectul restaurării abaţiei. Distrugerea şi creaţia apar într-o relaţie mai strînsă decît ar părea la o primă privire, graniţa se trece foarte uşor, reducînd la ruine proiecte de o viaţă.

 

Înţelepciunea supremă se regăseşte, aşa cum se întîmpla la Shakespeare, tot în vorbele celui considerat nebun, în acest caz Johanna: „Memento quia pulvises et in pulverem reverteris [...] Ţarină, care lasă în urmă mortar, ipoteci, case, moşii, un monument într-o suburbie paşnică, unde copiii care se joacă vor întreba cîndva: dar cine a mai fost şi ăsta?“.

Jocul de biliard este un simbol perfect al vieţii: alegerile pe care le facem, oricît de bine le-am calcula, au adesea rezultate neaşteptate, iar infinitatea de opţiuni este, în definitiv, circumscrisă şi ea, manifestîndu-se într-un cadru delimitat. Pe masa de joc a vieţii, trecutul, prezentul şi viitorul ajung, de multe ori, să se suprapună, să apară în conştiinţa umană ca o unitate ce nu îşi mai are delimitările bine conturate: „alb pe verde, roşu pe verde se rostogoleau bilele: ani îmbucătăţiţi, decenii îngrămădite unele peste altele, iar secundele, secundele ca nişte veşnicii servite cu glas potolit“.