Proiectul Legii educaţiei, unul dintre
actele normative pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea în
faţa Parlamentului, suscită încă nenumărate discuţii. Las
la o parte inadvertenţele dintre varianta publicată pe site-ul
forului legislativ şi cea existentă pe pagina Guvernului. Culmea
ironiei: cine accesează linkul „Legea Educaţiei – forma
transmisă de iniţiator“ (www.gov.ro /upload/
articles/106607/legea-educatiei-nationale.pdf) va da peste
„Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit
din fonduri publice“. La o căutare atentă poate fi găsită, tot
pe pagina Executivului: www.gov.ro/upload/
articles/106509/legea-educatiei-nationale.pdf. Surpriză însă:
acest din urmă proiect conţine 353 de articole, varianta publicată
în luna august de MECI are 325 de articole (www.edu.ro/
index.php/articles/12657), iar cea existentă pe pagina Senatului
(www.senat.ro/pagini/asumare/Legea%20educatiei-nationale.pdf) numără
336 de articole. Aceste diferenţe arată clar lipsă de seriozitate
şi aş spune chiar de respect faţă de opinia publică.
Autorităţile statului par a pleca de la premisa că nimeni nu
citeşte, nimeni nu se informează, că legătura lor cu societatea
civilă este una pur teoretică, şi nu una reală.
În cele ce urmează, mă voi
referi pe scurt la cîteva dintre temele cele mai dezbătute,
odată cu discuţiile publice, pe marginea Legii educaţiei. Într-o
emisiune a postului de televiziune Realitatea TV, premierul Emil Boc
afirma: „Actualul sistem educaţional, clădit doar pe acumulare de
informaţii, şi nu pe formare, pe competenţe, nu mai poate rezista.
[...] Astăzi, sistemul este axat pe acumularea de informaţii, îi
băgăm cu pîlnia în cap la elev informaţii...[...] Îl
chemăm a doua zi la şcoală, îl punem să reproducă,
informaţiile nu sînt legate între ele, nu se formează
competenţe pentru a se descurca în viaţă sau pentru a face
faţă [...]“. Ca argument, domnul prim-ministru foloseşte
rezultatele de la evaluările internaţionale, respectiv de la Testul
Pisa (argument preluat, evident, din documentele Comisiei
Prezidenţiale, în fruntea căreia se află profesorul Mircea
Miclea). Dihotomia conţinutist vs. curricular nu este nouă cînd
vine vorba de elaborarea programelor şcolare. Viziunea curriculară
este cea centrată pe competenţe, pe abilităţile care trebuie
dezvoltate la elev, pe modificările comportamentale care trebuie să
aibă loc la finele fiecărei secvenţe a instruirii. Cu alte
cuvinte, este important nu ceea ce ştii, ci doar ceea ce poţi face
cu tot ceea ce ştii.
Această viziune, în aparenţă
extrem de generoasă, are punctele ei slabe. Nu poţi să nu te
întrebi dacă nu cumva cunoştinţele creează competenţe şi
nicidecum invers. Problema care trebuie discutată este în ce
măsură aceste competenţe sînt articulate de o manieră inter
şi transdisciplinară, în ce măsură ceea ce înveţi
poate fi reactivat şi folosit oricînd în viaţă.
Spre a ilustra cele susţinute
anterior, v-aş supune atenţiei un exemplu din didactica limbilor
moderne, exemplu ce îmi este la îndemînă: elevul
trebuie să fie capabil să aibă o reacţie verbală în
diverse circumstanţe ale vieţii cotidiene, fiind mult mai important
să ai capacitatea de a cere şi furniza informaţii decît, de
exemplu, să cunoşti conjugarea unui verb. Este, deci, un demers
intuitiv, care are însă dezavantajele sale. Neabordarea
sistematică a fenomenului de limbă duce la o valorificare cît
se poate de relativă a ceea ce înveţi. Neştiind să conjugi,
nu vei avea niciodată posibilitatea autocontrolului. Învăţarea
intuitivă poate ajuta anumite categorii de elevi, dar este, în
opinia mea, un demers care nivelează în jos. Dar aceasta este
o altă discuţie despre elitele şi elevii care se află sub medie,
discuţie care nu face obiectul acestor rînduri.
Sursa problemelor este, după mine,
alta. Cine se preocupă astăzi de o abordare sistematică a
fenomenului educaţional? Se întreabă cineva dacă, din
punctul de vedere al exigenţelor, în evaluarea de zi cu zi, nu
există neapărat uniformitate, ci doar acel minimum de obiectivitate
care să poată da greutate rezultatelor şcolare de zi cu zi? Se
uită cineva la diferenţele uriaşe dintre rezultatele obţinute
într-un colegiu naţional şi cele obţinute într-un
liceu industrial? Cu toate acestea, diplomele au aceeaşi greutate.
Se vorbeşte de curricula aerisită, de
eliminarea anumitor ore, chiar a anumitor discipline. De fapt,
problema este alta. Nimeni nu ia în considerare modul în
care este gestionat timpul elevului. Am consultat orarul unui elev de
clasa a IV-a din Germania. Pare greu de crezut, dar am numărat 28 de
ore. Planurile-cadru de la noi propun 20 de ore pentru ciclul primar.
Nu susţin o adoptare ad litteram a modelului german. Dar nu pot să
nu remarc existenţa în orar a trei ore de educaţie fizică,
obligatorii, deci în trunchiul comun, dintre care una la bazin,
împreună cu un profesor de specialitate.
Ia cineva în calcul curba de
efort a elevului? Poţi da acelaşi randament, pentru ore multe şi
grele, vinerea ca şi lunea? A studiat cineva modelul aplicat pe
scară largă în Franţa, care plasează una din cele două
zile libere din săptămînă miercurea, şi nu sîmbăta?
Sau modul în care sînt repartizate vacanţele într-un
an şcolar (după o lună de şcoală, o săptămînă de
vacanţă)? Aici ar fi benefic rolul psihologilor şcolari. Dar ne
interesează cu adevărat dozarea efortului elevilor? Sau mai degrabă
economia în alocările bugetare?
Un material anterior a suscitat vii
discuţii pro şi contra. Se referea la posibila eliminare a sporului
de doctorat. Argumentele celor care susţin această iniţiativă se
referă la scăderea prestigiului şcolii doctorale româneşti,
la calitatea precară a cercetării din ţara noastră, care, din
păcate, se bazează mult prea des în ultima vreme pe plagiat
şi pastişă. Foarte adevărat. Dar, în locul regulamentelor
sofisticate de organizare a acestor şcoli, o singură măsură ar fi
fost de ajuns: condiţia ca fiecare unitate organizatoare de
doctorate să aibă o experienţă în învăţămîntul
superior şi cercetare de cîteva zeci de ani şi/sau
recunoaşterea calităţii cercetării, pe plan mondial. Astfel am fi
stopat explozia de doctorate şi ne-am fi concentrat asupra
calităţii. Se doreşte, însă, cu adevărat aşa ceva? Este
mult mai simplu să loveşti in corpore în cercetătorii
români, privîndu-i şi de ultima recunoaştere a
efortului lor intelectual, respectiv acest mizer spor de 15%.
În final, dar nu în ultimul
rînd, mi s-a părut şocantă argumentaţia domnului Boc
privind plasarea personalului din Educaţie pe o treaptă de
salarizare inferioară altor categorii profesionale: „S-a judecat
în sensul că pentru anumite categorii sociale cum sînt
poliţiştii, ei nu mai pot presta o altă activitate. Ei nu mai pot
să aibă a doua slujbă, nu pot avea a doua normă, nu pot fi
acţionari la o societate comercială, nimic. Un profesor poate avea
şi meditaţii, poate avea şi a doua slujbă...“. Pentru a-mi
sprijini argumentaţia iată un pasaj din Legea educaţiei pentru
care Guvernul şi-a asumat răspunderea: „Activitatea personalului
didactic de predare se realizează într-un interval de timp
zilnic de învăţare, de instruire practică şi de evaluare,
conform planurilor-cadru de învăţămînt; b) activităţi
de pregătire metodico-ştiinţifică; c) activităţi de educaţie,
complementare procesului de învăţămînt“.
Evident că şi aici vor apărea opinii
contrare. Dar să afirmăm că odată cu procesul de reformă,
trebuie oprit fenomenul educaţiei paralele, că pentru a cîştiga
mai bine trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să
ne fie servită aceeaşi placă referitoare la ziua de lucru a unui
cadru didactic, care nu înseamnă decît trei-patru ore,
este deja revoltător.
Cum spuneam şi cu alte ocazii, nota de
plată a atitudinii noastre de acum va fi viitorul. Iar modul de a
trata acest domeniu atît de sensibil la calitate lasă şi va
lăsa şi în următorii ani de dorit. Astăzi merge şi aşa.
Dar mîine?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters