OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timp de cinci zile, la Sfintu Gheorghe s-a desfasurat cea de-a XII-a editie a Festivalului International de Teatru Atelier, manifestare teatrala neconventionala avind ca principali organizatori Teatrul „Andrei Muresanu“, Liga pentru Teatru, Consiliul Local Sfintu Gheorghe, Consiliul Judetean Covasna, alaturi de Ministerul Culturii si Cultelor, UNITER, dar si Centrul de Cultura Arcus si Programul Cultural Elvetian din Romania. Ne obisnuiseram, pe parcursul celor unsprezece editii anterioare, ca Atelier-ul sa insemne o condensare a celor mai bune productii de gen din tara, dar si sa ofere un amplu program colateral constind in lansari de carte si de reviste de teatru, vernisaje de expozitii, colocvii, intilniri cu publicul, workshop-uri. Uneori, asa cum s-a dovedit a fi editia trecuta, de exemplu, cele opt zile si nopti sfint-gheorghiene au reunit poate prea multe evenimente festivaliere, mai ales ca, tot in cadrul editiei anterioare, de pilda, unele nu au fost tocmai de top. Daca pina acum erau totusi opt zile de festival, iata ca de aceasta data bugetul alocat acestei manifestari, si asa destul de firav, a devenit silfid de-a dreptul, obligind organizatorii la o drastica restringere de program si la renuntarea de a mai invita trupe ale caror productii pareau cel putin interesante.

Dar asta se intimpla, asa cum ne povestea dramaturgul Radu Macrinici, directorul manifestarii, la fiecare patru ani (sic!), fondurile alocate parind a suferi de nanism... Iar 2004 este an electoral...
Asadar, in perioada 10-14 iunie, la Teatrul „Andrei Muresanu“ au evoluat 11 trupe din Romania, dar si din Italia, Serbia, Macedonia, Elvetia si chiar din Statele Unite ale Americii. In plus, patru spectacole in afara competitiei, o lansare de revista, vernisajul unei excelente expozitii de foto/ instalatie a artistului Francisc Mraz, colocviile de dupa miez de noapte si nu in ultimul rind intilnirea cu regizorul Andrei Serban au intregit „panoul“ unui eveniment care, desi in forma ceva mai restrinsa de aceasta data, se incapatineaza sa existe. Altfel, saptamina de teatru Atelier a insemnat chiar desfasurarea in paralel a manifestarilor festivalului, lucru unic in istoria sa, prin asocierea acestuia cu proiectul Balkan Express, o intilnire centrata pe tema Dezvoltarea publicului: practici si experiente in domeniul artelor spectacolului in Balcani, organizata de Asociatia Culturala ECUMEST.


Scurta istorie a unei Cenusarese...

Urmarind, inca de la primele sale editii, sa creeze un cadru institutionalizat pentru afirmarea noilor forme de expresie teatrala, propunindu-si in acelasi timp sa ofere un cadru binevenit in care provocarea este cuvintul de ordine, astfel incit directorii de teatre sau de companii particulare sa isi indrepte atentia catre un anume tip de innoire a limbajului teatral sau chiar sa produca special spectacole de factura experimentala, Festivalul International de Teatru Atelier se individualizeaza prin specificitate, intr-o perioada si intr-un spatiu geografic si teatral a caror caracteristica o reprezinta ambiguitatea. Criteriile constante de selectie – nonconformismul, modernitatea, deschiderea catre diverse forme spectacologice – inlatura riscul instaurarii eterogenitatii, conferind insa inalt grad de unitate in diversitate.
Daca, la inceputurile sale, montarile de reunit pe o aceeasi scena erau putine si adesea considerate – uneori chiar de catre producatorul lor – ca fiind niste Cenusarese, bune de aruncat intr-un colt sau de satisfacut nebuniile unui artist, pariul programatic al Atelierul-ului a schimbat chiar mentalitati, reusind, pe de-o parte, sa creeze o rampa de lansare pentru tinerii artisti interesati de experiente novatoare si, pe de alta, sa convinga directori de teatre, de stat sau particulare, sa incurajeze realizarea de spectacole special pentru acest festival.

In timp, de aici au plecat si alte influente in ceea ce priveste reprezentarea necanonica a textelor dramatice, adecvarea actului de creatie scenica la conditia omului contemporan, reconsiderarea gestului cultural din perspectiva unei lumi in reconstructie.
S-a dovedit mai mult decit binevenita ideea novatoare a lui Radu Macrinici, de acum mai bine de un deceniu, cind, proaspat si tinar director al Teatrului „Andrei Muresanu“, a gasit ca mica institutie de odinioara – infiintata de dragul discursurilor din vremuri trecute, ce nu-si gaseau spatiul de desfasurare a romanismului nationalist – ar putea capata personalitate prin diferenta. Era nevoie nu doar de teatru in limba romana la Sfintu Gheorghe, dar si de o marca ce avea sa sublinieze, incetul cu incetul, multiculturalitatea si europenismul, intr-o zona multiculturala si tinzind prea de tot lentamente spre europenism.

Spectacolele, mai bune sau mai rele, cu actori si regizori mai mult sau mai putin talentati, realizate in primii ani ai deceniului zece, nu aveau (caci, iata, n-au facut-o) cum sa aduca consacrarea pe scena teatrului romanesc. Motorul a tot ceea ce a devenit astazi Teatrul „Andrei Muresanu“ a fost conceperea acestui festival, initiat pentru a fi mai... altfel. Cu siguranta cei iesiti de pe bancile scolilor cu profil artistic in ultimii ani nu au cum sa stie povestea (pe unii neinteresindu-i, poate, dar asta tine de o alta istorie, cea a interesului pentru profesie si profesionalism) si poate tocmai de aici vine invitatia lui Radu Macrinici adresata mai tinerilor membri ai trupei din Sfintu Gheorghe de a le istorisi cindva, la o bere, dar numai celor interesati, importanta pe care acest festival a avut-o pentru teatrul de limba romana din localitate. Probabil ca la acea masa nu se va aseza nimeni niciodata... Si-apoi, a sti sa asculti e o arta.
Daca acest festival mai exista este numai datorita incapatinarii initiatorului sau, sprijinit (de voie, de nevoie) in nebunia sa frumoasa doar de citiva oameni din jur, dar si de o mica (la inceput) mina de comentatori ai miscarii teatrale din Romania, care au crezut ca starea initiala de fapt va putea fi schimbata.

Iata ca nu au crezut in himere. S-a adaugat, in ultimii patru ani, si sprijinul managerial, de aceasta data, al celui care, inca de la inceputuri, a fost un sustinator al proiectului macrinician – criticul Doru Mares, timp de trei ani si jumatate director al Teatrului „Andrei Muresanu“. Daca alte festivaluri cu un profil oarecum asemanator, precum cel de la Piatra Neamt ori AltFest-ul de la Iasi/Bistrita/Bucuresti, nu mai exista astazi (din motive cunoscute celor care au avut urechi de auzit), Festivalul Atelier se chinuie sa existe, dar reuseste, fiind asteptat an de an nu numai de catre companiile teatrale interesate, dar si de catre public – fie el roman sau maghiar. Si chiar daca este de vina fie si numai natura obisnuintei, tot e un lucru cistigat, caci si teoria pavloviana a insemnat progres...


Si a fost editia a XII-a...

Concurential fiind – desi formula a devenit deja desueta sau, oricum, tot mai nepracticata, iesind din moda –, festivalul face, inevitabil, pare-se, ca atmosfera sa devina ceva mai incarcata (desi aer de munte, ai zice, bun altfel pentru odihna si tratament). Numai ca de aceasta data si alte tipuri de tensiuni au iesit la iveala, accentuate insa doar de catre una dintre parti (desi tensiunea presupune cel putin doua), pina la zero atenuate de catre cealalta, pentru buna desfasurare a intilnirii teatrale internationale de la Sfintu Gheorghe. Atitea cite au existat si s-au manifestat, tensiunile (deloc derivate din plan artistic ori estetic) nu au facut rau decit celor care au incercat cu obstinatie sa le propage, iar efectele, nicidecum pozitive, nu vor intirzia sa apara.

Altfel, nu stiu ce tipuri de discutii, dialoguri, contraziceri, manipulari, incercari de impunere a punctelor de vedere sa fi fost la „sedinta“ de jurizare, dar rezultatele arata o prea exagerata dorinta de reparare a unei nedreptati facute spectacolului Trei surori al lui Radu Afrim la Gala UNITER din aceasta primavara, cind una dintre cele mai comentate (altfel) productii teatrale, atit in Romania, cit si in presa internationala, a ramas in mod impardonabil in afara ariei de interes a celor citiva selectioneri, pe semne intangibili in pareri ori mai aproape de virsta si preocuparile lui Michael Billington decit de cele ale lui Ian Herbert. Cum, la vremea aparitiei sale, spectacolul a fost indelung comentat in paginile Observatorului cultural, ma voi rezuma la a puncta citeva diferente sesizate, emblematice pentru intreg spatiul teatral romanesc. Dorinta exagerata, spun, mai ales pentru ca nu mai e ce-a fost. Va sa zica nu mai este acel spectacol cu care Radu Afrim ne uluia la premiera. Nu stiu ce soi de magie, ori poate altceva, face ca spectacolele teatrelor de limba maghiara (si dau acest exemplu pentru ca este cel mai pregnant si poate singurul) sa se pastreze nealterate pe parcursul multor reprezentatii. De fapt stiu, dar... cu alta ocazie.

Puternic construit regizoral, spectacolul Teatrului „Andrei Muresanu“ continua sa functioneze, dovada ca a incintat publicul (caruia nu-i era la indemina comparatia) la festivalurile de la Iasi si Sfintu Gheorghe. Structura pe care Radu Afrim a utilizat-o pentru a reda de-o maniera inovatoare universul cehovian, revelindu-ne contemporaneitatea-i si umorul unor drame pe care autorul insusi le-a considerat intotdeauna comedii, reprezinta singura salvare a unei capodopere cazute in desuetudine. Finetea detaliilor de altadata s-a disipat acum, grotescul de tip monumental luind locul filigranului. De altfel, dupa ce spectacolul finit a vazut luminile rampei, responsabilitatea integritatii sale artistice ori a nealterarii sale devine, sau ar trebui sa devina, responsabilitate prioritara a celor care, hotarind a sluji intereselor artistice ale „dirijorului“, au menirea de a asigura si sustine „melodicitatea“ unei opere, respingind alunecarea de sorginte „cacofonica“. Pina si cei mai interesati de un parcurs cit mai lung al acestui spectacol se zbenguie liberi pe tarim mlastinos. Performanta se mentine insa numai cu ajutorul ingredientelor profesionalismului.

Altfel stau lucrurile in ceea ce priveste un alt spectacol al ingeniosului regizor, cel de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti, Nevrozele sexuale ale parintilor nostri de Lukas Barfuss, montare care, alaturi de Trei surori, i-a adus lui Radu Afrim „Premiul pentru cea mai buna regie“, iar Fatmei Mohamed „Premiul pentru cea mai buna coregrafie“. Pentru aceste Nevroze..., lui Stefan Caragiu i-a fost atribuit „Premiul pentru scenografie“. O lume aparte, oarecum vesela, o regasim in aceasta montare in care personajul principal, Dora – rol pentru care Elena Popa a primit „Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina“, distinctia revenindu-i deopotriva si pentru rolul Anfisa din Trei surori –, dezvaluie cu violenta, sinceritate si emotie societatea in care este obligata sa traiasca. Adevarurile asimetrice „prezentate“ de ea sint grotesti, socante si caricaturale, dar bine ancorate intr-un univers artificial, deloc servind visurilor frumoase. Foarte plastic si acest spectacol marca Afrim, in care delicata scenografie joaca, si ea, un rol important.

Montarea cu Antigona a lui Bocsárdi László de la Teatrul „Tamasi Aron“ din Sfintu Gheorghe, spectacol pe care Andrei Serban se pare ca l-a considerat a fi unul dintre cele mai bune vazute de el vreodata, i-a adus lui Biro Jozsef „Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina“. Avem de-a face cu un Creon nemaivazut care, desi dictator, iti devine simpatic din prima clipa. Aparent ceva mai uman decit cel pe care il descoperim in scrierile lui Sofocle, el este cu atit mai atroce prin dinamica, intr-un spectacol reprezentind mai degraba un inedit sinopsis cu semnificatii contemporane, dar foarte aproape de miezul textului.

Maestru deopotriva al monumentalului si al miniaturalului, Bocsárdi László (nominalizat la „Premiul pentru cel mai bun regizor“) lucreaza de aceasta data, din nou, in filigran, propunind o varianta de interpretare prin care se apropie de spectator prin umor, prin surisul din spatele tragediei, intr-o montare de mare vizualitate, desi lucrata pe spatiu mic, cu o extraordinara stiinta a folosirii elementelor de constructie scenografica. Bocsárdi László gaseste de fiecare data resurse pentru a surprinde, iar spectacolele sale nu seamana nicidecum unul cu celalalt, desi au intotdeauna in comun „metoda“. Marca este usor recognoscibila, desi propunerile, de-o maniera intotdeauna extrem de originala, au, fiecare, o atmosfera speciala si o mare doza de autenticitate. Pentru rolul Antigona, Szorcsik Kriszta a primit o nominalizare la „Premiul pentru cea mai buna actrita“, Vata Lorand una la „Premiul pentru interpretare masculina“ pentru rolul Crainicul, iar Liviu Matei una la categoria Cea mai buna coregrafie“.

De asemenea, nominalizat la aceasta ultima distinctie s-a aflat si Christian Mattis, autorul, de altfel, si al regiei si scenografiei montarii cu Mamalou, un one-woman-show al elvetiencei Monique Schnyder, ea insasi nominalizata la „Premiul pentru interpretare feminina“. Prin arta dansului si a acrobatiei, protagonista spune o poveste vizuala ce se doreste o fina cercetare a singuratatii umane. Trupul se joaca cu obiecte, altfel extrem de obisnuite, existente in uitare in orice casa, reinvestite cu sensuri surprinzatoare, iar acestea, parca insufletite, devin entitati vorbind despre ginduri, imagini, emotii. O inlantuire de schech-uri prezentind crimpeie de viata obisnuita si nu prea compun o micro-istorie ce pleaca de la banal pentru a ajunge la imagini plastice fermecatoare, ca aceea a efemeridei dansinde din final.

Cu mentiunea ca nu am putut vedea doua spectacole – Cu usile inchise de J. P. Sartre, Teatrul de Stat Oradea (trupa Szigligeti), si Descheiat la catarama de Bryan Reynolds, University of California, Irvine (S.U.A.) –, trebuie amintite doua spectacole interesante prin pariul propus. Unul este Talk-show de Stefan Caraman, de la Teatrul National Sterija din Virset (Serbia), localitate unde minoritatea romaneasca inseamna 38 de mii de locuitori. Un aer ionescian traverseaza aceasta poveste a rutinei cuplului, in care actantii, aidoma papusilor mecanicizate, se straduie prea putin a reface o viata ajunsa ca un joc de puzzle. Interesante suprapunerile de imagini scena-ecran, dar si efectele plastice create ad-hoc (dar pe schema fixa, conform variatiunilor pe tema data) de catre operatorul-actant Slobodan Zivkovic – redate publicului instantaneu prin conectarea camerei de luat vederi la un video-proiector –, in deplina concordanta cu imaginile de pe ecranul din fundal. De remarcat prestatia Norei Chiriac, ale carei „modulatii“ vocale si gestuale le intrec in expresivitate pe cele ale partenerului sau, Traian Gataiantu.

Realizat, cum s-ar spune, in trei parti, montarea reia, de fapt, o aceeasi secventa spectaculara de doua ori si un pic. N-ati inteles? Ei bine, dincolo de „exploatarea“ ideilor textuale ale lui Caraman, regizorul Sebastian Barbalan si-a propus sa cerceteze, prin aceasta productie, efectele repetitiei si ale repetitivitatii. Stupida idee sa incerci sa surprinzi reactia publicului atunci cind vede, intr-o prima jumatate de ora, un spectacol bine construit, scurt dar incisiv, expresiv, ca mai apoi acesta sa se reia conform jocului acela infantil cu „Descoperiti 5 diferente intre doua desene“. Pentru un astfel de pariu cheia consta tocmai in gasirea acelei idei spectaculare care sa schimbe continutul primei secvente si nu redarea ei la infinit (cum ne-a asigurat regizorul c-ar fi posibil, daca e cazul).

Cel de-al doilea spectacol despre care voiam sa va vorbesc este cel al italienilor de la Teatro degli Alchimisti &Lunaria din Catania, Sicilia, Troppu trafficu ppi nenti, o coproductie a doua companii teatrale deci, interesant prin pariul pe care si l-a propus, si anume cel la nivel lingvistic. Textul, scris in siciliana veche, este atribuit lui Michele Angelo Florio Crollalanza si pare sa fie arhetipul celebrei piese Mult zgomot pentru nimic, in spatele careia se ascunde figura lui William Shakespeare. Giuseppe di Pasquale, regizorul montarii si scriitor de altfel, impreuna cu Andrea Camilleri, si-a pus in opera propriul interes literar de reinventare a limbii siciliene, si acest spectacol nu reprezinta pentru ei primul experiment de gen.

Acelasi tip de experiment, dar in sens invers, il facea acum citiva ani la Festivalul Atelier Monique Dorsel, cu a sa trupa de la Théatre Poème, atunci cind „desfacea“ cuvintul in sunete aparent cacofonice. Italienii fac un exercitiu de recompunere pe structura unei montari de tip clasic, evident conceputa pentru spatiu deschis (asa cum si regizorul sublinia), in care actantii, intrind in vorba cu spectatorii, pot reinvia traditia de bilci medieval. Astfel, se poate crea mult mai usor tensiunea si recrea acel aer mediteranean pe care costumele solare, dar si muzica de o factura speciala reusesc sa o respire, nu indeajuns, pe semne, inchistat fiind totul de vajnicele granite impuse de cutia italiana. Un amestec babilonic de sunet si miesme anima o Messina de dincolo de timp si parca de nicaieri, in care culturi si mixturi lingvistice se intrepatrund precum firavul fir de matase galben-albastrui al soarelui cazind in mare.

O gluma cu intorsaturi complicate, in care farsa e la loc de cinste, in note exotice si deopotriva arhaice, printre valuri de perne din matase si catifea. Exponentiali pentru atmosfera comica de intretinut sint actorii Alessandra Costanzo, Mimmo Mignemi si Sergio Seminara.
La capitolul ratari, insa, sint de semnalat doua spectacole. Nijinski, pe un scenariu de Ema Nicola (semnatara deopotriva a regiei, alaturi de Malina Andrei, altfel ocupindu-se de coregrafie) dupa jurnalul marelui coregraf si dansator, o poveste ce ne apare deloc lina, ci de-a dreptul innodata, plina de clisee spectaculare deranjante. Sub titulatura de „teatru-dans“ am asistat la o un suivi de momente recitative, muzicale si coregrafice, doar insailate si nicidecum care sa se intrepatrunda lin intr-un discurs coerent. Coregrafie saraca si o executie baletica modesta a actorului Filip Ristovski, altfel posesor al unei voci excelente. Spectacolul, realizat la Bucuresti, a fost preluat de catre Teatrul National din Bitola (Macedonia). Desigur ca spectacolul poate fi analizat folosind toate instrumentele criticii de teatru, dar spatiul tipografic este, de aceasta data, mult prea pretios. Este si cazul unei alte productii, Medeea de Euripide, de la Teatrul National din Timisoara, in regia lui Ion Ardeal Ieremia.

Daca scriam in rindurile de inceput de capitol ca membrii juriului au incercat un exercitiu reparatoriu, atunci afirm acum ca tot ei au mai comis, din puctul meu de vedere, si o nedreptate ce nu are nicidecum vreo legatura cu spectacolul Trei surori... Independent de tot si de toate, a nu lua in seama sau a exclude din calcul o montare precum Amphitrite, de la Teatrul Ariel Tirgu Mures/Underground, mi se pare cel putin ciudat. Caci Horatiu Mihaiu construieste plastic un foarte coerent discurs despre universuri pre-existentiale, ilustrind aproape pictural un joc intre mitologia greaca si cea crestina. Scenariului de teatru-dans avant-la-lettre, scris in 1947 de catre Gherasim Luca, Horatiu Mihaiu ii da implinire imagistica, exceptional sprijinit de „vrajitorul-cautator-cercetator intr-ale sunetelor“ Virgil Mihaiu, caruia ii apartine conceptia muzicala, dar si de coregraful Andras Lorand. O adevarata demonstratie de coerenta, inventivitate, inovatie si plasticitate care merita o descriere aplicata cu o alta ocazie.