Cînd rădăcinile au gust

Autor: Doina IOANID | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cartea Sandei Niţescu, Un fir de mărar şi cerul albastru, scrisă în franceză şi tradusă în 1998 de Irina Mavrodin, publicată ulterior, în 2000, în limba în care a fost scrisă, la Editura L’Harmattan, a fost retipărită anul trecut la Cartea Românească. Am recitit-o cu încîntare, într-un weekend de primăvară, cînd cerul s-a limpezit, iar culoarea verde a mîncărurilor, mai ales acum, în Postul Paştelui, începe să predomine. Îmi cumpărasem anul trecut, la Salonul de Carte de la Caen, Un brin d’aneth et le ciel bleu, tocmai cînd le găteam prietenilor mei, Monica şi Hugues, feluri de mîncare româneşti, pentru care aveam nevoie disperată de mărar. Şi cînd spun nevoie disperată, nu e o figură de stil. Găseşti cu greu în Franţa mărar şi nu prea seamănă cu cel românesc. În cele din urmă, am găsit un bulb cu ceva frunze prăpădite şi aşa am reuşit să dau tocăniţei de inimi şi pipote aroma necesară. Am avut atunci o senzaţie foarte stranie, m-a cuprins brusc dorul după cîmpurile verzi de mazăre sau de salată din grădina bunicilor, printre care creştea nestingherit, chiar în devălmăşie, mărarul. În copilărie, nimic nu mi se părea mai firesc decît să mă trimită bunica în grădină, ca să culeg un mănunchi de mărar pentru mîncare, mai ales pentru drob, la care îi trebuia multă verdeaţă. Mergeam de la o tufă la alta, pigulind mărarul, iar degetele se impregnau de mirosul lui inconfundabil, uşor amărui.

Sanda Nitesco, Un brin d’aneth et le ciel bleu. Imprécis de cuisine roumaine, Editions de l’Harmattan Paris, 2000, 192 p.

Firul de mărar al Sandei Niţescu leagă şi dezleagă. Pentru cea care a luat „lungul drum al exilului“, el devine legătura cu un spaţiu, cu o lume rămasă departe. Şi tot el dezleagă răul şi alienarea pe care le aduce înstrăinarea. De altfel, în credinţa populară, se spune că, dacă pui o legătură de mărar la ştreaşina casei, nici un rău nu se mai apropie de tine sau de casa ta. Firul de mărar e de fapt un termen generic pentru mîncărurile româneşti. Deşi cei mai mulţi dintre exilaţii români cad de acord că mămăliga este felul de mîncare tipic românesc şi chiar autoarea recunoaşte că atunci cînd vrea să regăsească atmosfera de acasă se gîndeşte la mămăligă, firul de mărar este cel care, alături de cerul albastru, ajunge să desemneze, prin sinecdocă, un univers afectiv, pentru că bucătăria este în primul rînd, pentru Sanda Niţescu, „une cuisine de l’âme“.

La graniţa dintre genuri, subintitulată preventiv imprécis de cuisine roumaine, Un brin d’aneth et le ciel bleu/Un fir de mărar şi cerul albastru este mai mult decît o carte de bucate, este povestea aventurii unei identităţi, a felului în care o identitate poate fi recompusă, reconstruită, întărită şi menţinută într-un spaţiu străin. Un demers dificil, care presupune un dozaj atent între deschidere şi închidere: deschiderea spre o altă cultură, închiderea asupra propriei culturi. Cum reuşeşte Sanda Niţescu, tînără pictoriţă ajunsă la Paris, aruncată din psihoza unui regim totalitar în „«lumea liberă» a Occidentului“, să păstreze lumea de acasă, evitînd totuşi închistarea? Simplu şi firesc: gătind şi povestind. Felurile de mîncare româneşti devin astfel mai mult decît o simplă madlenă proustiană. Dincolo de starea de fericire pe care o induc, ele funcţionează ca un paliativ împotriva alienării şi a dezrădăcinării, sînt o modalitate, cît se poate de concretă, olfactivă şi gustativă, de a regăsi, de a remodela, reconstrui şi retrăi o identitate, cea românească. Rădăcinile româneşti au gust, de mămăligă, de sarmale, de chiftele, de musaca, de gogonele, de borş, de salată de vinete, de plăcinte ş.a.m.d. Aromele declanşează senzaţii puternice, care trimit spre o identitate precisă: „Je me rendis compte aussi que, tout comme moi, ces Roumains disséminés un peu partout aimaient eux aussi communiquer à leurs compatriotes d’adoption nos coutumes culinaires, une identité pétrie de ces goûts et odeurs qui leurs ressemblent, avec en supplément l’aura de noblesse que procure leur éloignement. Placée d’emblée sur un piédestal, sublimée, avec le temps qui passe, la cuisine roumaine pénètre dans les alvéoles les plus secrètes de mon esprit et m’envahit jusque dans mes rêves “ (am preferat să las fraza în franceză pentru ritmul şi cadenţa ei, care se pliază atît de firesc pe nostalgia pregnantă şi difuză a cărţii).

Cum să îmblînzeşti un spaţiu străin

Distanţa faţă de lumea din care a plecat este, prin urmare, ambivalentă, ea alienează, aduce cu sine dorul chinuitor, dar în acelaşi timp potenţează, sublimează o lume cu tot specificul ei. Românitatea nu devine însă niciodată un carcan, pentru că exilul nu este unul pur interior. Libertatea de afară, confruntarea cu un alt spaţiu este benefică interferenţelor culturale. Totuşi, criza identitară nu întîrzie să apară, dorul după o lume familiară, rămasă departe, pune deseori stăpînire pe tînăra pictoriţă. Ceea ce o salvează sînt les nourritures de mon pays. Prin urmare, îi cere mamei reţetele mîncărurilor româneşti, iar acestea ajung la Paris înfăşurate într-un tapis turc fripé. Gătitul devine o terapie împotriva acestei dezrădăcinări, un ritual cu valenţe apotropaice. Terapia culinară are nu numai puterea de a reconstrui o identitate într-un context nou, ci şi de a îmblînzi un spaţiu străin. Memoria simţurilor se dovedeşte salvatoare atît pentru conturarea şi revigorarea unei identităţi culturale, care ajunge să fie chiar mai puternică decît a celor din ţară, cît şi pentru promovarea ei într-un spaţiu în care Bucureşti sau Budapesta se confundă uşor.

Următorul pas este acela de a împărtăşi cu ceilalţi aromele şi savoarea bucătăriei româneşti. Astfel, invitaţii săi se bucură de generozitatea ospitalităţii româneşti, ospitalitate care seduce şi cucereşte în cel mai firesc mod cu putinţă. Pe de o parte, gustînd din felurile de mîncare româneşti, Celălalt pătrunde, pe nesimţite, într-o altă lume. Pe de altă parte, lumea aceasta pătrunde într-un spaţiu străin, pe care-l îmblînzeşte. Chiar şi numele de mîncăruri româneşti, netraduse, sînt ortografiate în franceză în aşa fel încît să respecte cît mai mult din sonoritatea limbii române. Dincolo de raţiunea pur funcţională, există o raţiune mai subtilă, aceea de a se infiltra discret într-un alt spaţiu. Sarmalé, gogonélé, borsch, kiftélé, màmàliga, platchinta, moussaka, tchorba de loboda, galoushté devin un adăpost sonor care insolitează şi infuzează lumea Celuilalt.

Mîncărurile româneşti sînt leacul concret, povestitul este descîntecul

Dar pentru ca gătitul să aibă efectul scontat, el este însoţit de poveştile despre lumea de acasă. Plăcerea de a găti aduce cu sine o ruptură spaţio-temporală, o alunecare spre o lume sigură, reconfortantă, cea a copilăriei. În cămăruţa de bonă de la Paris, aflată totuşi în arondismentul VI, mirosind a tocană, a fasole bătută, a omletă făcută cu rămăşiţe de brînză şi carne, se instalează fiinţe dragi, de departe, amintiri care se bulucesc plecînd de la un simplu miros, cel de ceapă, de mărar sau de leuştean. Povestind, dorul se preschimbă în nostalgie. Există între dor şi nostalgie o diferenţă nu numai de intensitate a suferinţei, ci şi de viziune. Dorul este mai aproape de chinurile sufletului, de tînjire. Fiinţa rămîne prinsă în cercurile infernale ale suferinţei. Nostalgia aduce însă o ostoire, o temperare a acestei suferinţe, dă o perspectivă mai calmă. Dacă mîncărurile româneşti sînt leacul concret, povestitul este descîntecul care-l însoţeşte, pentru ca sufletul să se poată vindeca de răul dezrădăcinării.

Pe parcursul celor 29 de scrisori fictive, nostalgia culinară funcţionează ca un magnet, adunînd pulberea diverselor amintiri, fărîme de portrete, închegînd o lume a unei copilării senine, protejate, în care mizeria comunismului abia răzbate. Mesele în familie nu au nimic patriarhal, auster, dar în jurul lor se creează o adevărată comuniune, ceva misterios, aproape religios. Mai tîrziu, la Paris, mesele oferite de naratoare aveau să spargă barierele, să depăşească diferenţele de opinii şi discordiile, creînd un „acord tacit“ în rîndul grupului pestriţ de japonezi, americani, olandezi, argentinieni şi români.

Poveştile despre cum se vindea borşul proaspăt, despre ţigăncile cu fote care strigau în stradă „Ia porumbielu’ cald“, despre bîlciurile cu cîrnaţi la grătar, amintirile despre plimbările în jurul lacurilor din apropierea Bucureştiului, despre excursiile pe munte sau despre bunicii din Rîmnicu Sărat se amestecă mereu cu amintirile despre mîncare, împănate din loc în loc cu reţete care-ţi lasă gura apă şi te fac să te apuci de gătit chiar dacă n-ai chef.

„întru delectarea şi întremarea sufletului“

Atmosfera familială evocată, portretele, cel al mamei, al tatălui, al lui Esti, sînt legate în mare parte de lumea casnică. Fiecare fel de mîncare aduce în scenă un personaj. Ba chiar, de multe ori, gesturile celor dragi sînt legate de bucătărie/bucătărit sau de mîncare/mîncat. Tatăl, celibatar pînă la 35 de ani, e rezervat, discret, cu un tip de umor special, gen Buster Keaton. A păstrat o nostalgie a vieţii libere, boeme, ceva din escapadele de burlac. Excursiile pe munte şi mersul la bîlciuri le dau copiilor savoarea unei libertăţi de care naratoarea îşi aminteşte cu duioşie. Tata ronţăie colţurile de plăcintă arse sau marginile de prăjitură (gest care dobîndeşte în imaginaţia copilului o pondere definitorie precum o trăsătură de pensulă), sparge ceapa roşie, de apă, înfăşurată într-un prosop, cu un singur pumn, aranjează cu graţie pe farfurie oasele de peşte, devine creativ cînd adaugă la salata de vinete o roşie zdrobită, oţet şi piper. La masă, tatăl inventează o lume a lui, de care copila bănuieşte că are mare nevoie.

Esti, ardeleanca nefericită în amor care vine la Bucureşti şi se angajează ca bucătăreasă, ajungînd pînă la urmă să facă parte din familia doctorului, devine personajul central al vieţii domestice. Portretul ei, făcut dintr-o pastă groasă, lucioasă, întinsă însă cu delicateţe, se nuanţează pe parcursul scrisorilor. Scundă, îndesată, cu faţa ca luna plină, debordînd de vitalitate, bucătăreasa pricepută devine un soi de „preoteasă păgînă“ cînd îşi desface şi îşi piaptănă în lumina serii părul pe care nu şi-l taie niciodată. Sentimentală (mîinile aspre, roase de sodă, împletesc cununi de flori pentru zilele aniversare), harnică, cu un respect desuet, tipic ardelenesc, Esti are totuşi mici defecte, precum jucatul la loto sau gustatul ţuicii.

Cum poţi însă să scrii despre dezrădăcinare, despre dor, despre amintirile din copilărie fără patetism sau edulcorare? Ei bine, Sanda Niţescu găseşte în aceste scrisori fictive tonul just şi firesc. Dramele sînt puse în surdină, iar frazele dobîndesc astfel un ritm melodic liniştitor, aducînd cu un descîntec sau un cîntec de leagăn.

Un brin d’aneth et le ciel bleu/Un fir de mărar şi cerul albastru este o carte cu totul specială, foarte greu de clasat. Dacă ar trebui totuşi s-o plasez undeva, aş trece-o la categoria „Cărţi întru delectarea şi întremarea sufletului“.

O singură dezamăgire: coperta cărţii în franceză (pictura deja mult prea cunoscută a lui Henri Matisse) este cu totul nepotrivită, chiar se „bate“ cu titlul, care, cel puţin pe mine, mă duce mai degrabă cu gîndul la o pictură de Chagall. Cînd mă gîndesc la cartea Sandei Niţescu îmi vine în minte imaginea unei copile atîrnînd de un fir de mărar de un verde intens, înălţîndu-se spre un albastru senin şi pastelat, atît de diferit de grisaille-ul parizian.