OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de alegeri, USR fierbe. Mamaliga sta sa explodeze. Cu caserolele pregatite, cei care alcatuiesc grosul Uniunii incearca sa anticipeze pe unde vor cadea bucatile cele mai mari si lupta pentru o pozitie cit mai apropiata de cazan, pentru a prinde o portie pe care s-o tavaleasca prin mujdeiul propriilor creatii. Gura le saliveaza la gindul minunatei imbucaturi care le va oferi aroma mult visata de scriitor autohton. In asteptare, invata pe de rost rugaciunea inimii – „Domnule presedinte, preasfintit USR, miluieste-ma pe mine, pacatosul“. Daca indraznesti sa comentezi calitatea indoielnica a fierturii, condeierii isi arata coltii cariati, iti ameninta, din priviri, jugulara. Sint convinsi ca adeverinta de membru USR le da putere de inchizitor, cu indatorirea precisa de a-i demasca pe eretici. Te-apuca jalea cind vezi cum acesti scribi cu patalama nici nu pot macar concepe ca mamaliga lor nu te intereseaza, ca se poate trai onest si fara ea. Dupa mine, autorii care au ca target al carierei o adeverinta de scriitor sau o pensie de la USR sint demni de mila.

Am patit-o si eu cu ei, recent, cind am declarat ziarului Cotidianul – numai pentru ca am fost intrebat; altfel, imi vedeam linistit de treaba – ca USR e o institutie care ar trebui mai intii rasa si apoi construita de la zero. Comic e ca au fost vreo doi membri USR care pareau chiar incintati de propunere si avansau ideea de a o darima la propriu. Sa pun o bomba la USR nu sta printre obiectivele mele. Imi exprimam doar o parere si atit. Nu ma asteptam la aplauze (stiam ca voi stirni citeva zimbete de hiena), dar nici sa fiu numit legionar sau timpit prin presa de „maestrii“ care s-au simtit cu musca pe caciula. Nu credeam ca a fi tinar prozator e un defect, cum, de altfel, nu e nici un merit. Eu reactionam, ca simplu spectator, la activitatea unei institutii falimentare. Nu injurasem pe nimeni personal, lucru pe care n-am sa-l fac niciodata.
Cum spuneam si in declaratia din Cotidianul, exista membri USR demni de tot respectul. Ii citesc cu placere. Sint sau nu de acord cu ei. Numai ca numarul lor e de ordinul zecilor, nu al miilor din statistica institutiei. Problema e ca masa de scriitori se foloseste tocmai de imaginea lor, afectind un statut care merita mai mult. Cind e amenintat, poporul scriitoricesc ii foloseste drept pavaza pe autorii veritabili, dar cu gindul numai la interesele celor multi.

Pe terasa de la Motoare, cu trei saptamini in urma, impreuna cu un stimabil membru al Uniunii, ne distram copios pe seama veleitarilor cu adeverinta care roiau timid in preajma unui viitor candidat la presedintia USR. Unii isi faceau curaj, tremurind de emotie, ca sa-i inmineze o carte cu autograf. Altii, mai indrazneti, cu un saru-mina inscris pe fata, intrau neintrebati in vorba si il asigurau pe candidat de votul lor. Stimabilul membru al Uniunii mi-a povestit cum, dupa Revolutie, s-a dus la asociatie, solicitind sprijinul pentru o slujba. Orice din care sa-si plateasca intretinerea. „Dragul meu – i-a spus seful institutiei –, a-ntarcat Balaia!“. A inteles omul – mai ales ca nu profitase niciodata de Balaia – si s-a descurcat de unul singur. Numai ca Balaia a continuat sa dea lapte, pina la epuizare, tuturor mieilor neintarcati nici macar la maturitate. De iarba verde le e frica. Intreb si eu, evident, retoric: „Domnule presedinte al USR, sint ceva sanse sa-ntarce Balaia?!“.