OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-o vreme cînd înşiruirea premiilor primite de un autor pe coperta a IV-a a unui volum a devenit un obicei iritant, de care se pare că editurile abuzează în încercarea de a-şi vinde marfa, prima pornire e să ignori textele de prezentare, de multe ori simple enunţuri publicitare, lipsite de substanţă. Dar cînd un autor a primit şi premiul Pulitzer, şi prestigiosul PEN/Faulkner Award, e clar că n-ar trebui trecut cu vederea. Riscul acestor aglomerări de citate excesiv laudative, de premii pompoase, pe care ne-am obişnuit să le citim pe orice carte de literatură, e că un autor cu adevărat important pe plan internaţional poate trece neobservat, cu atît mai mult cu cît el nu a mai fost tradus în limba română, deci este practic necunoscut în România; pe de altă parte, şi în mod paradoxal, lipsa unei promovări agresive îl aruncă pe autor în umbră. Richard Ford e un astfel de autor extrem de important în afară, şi foarte puţin comentat în România, poate şi din pricina dimensiunilor considerabile ale romanelor sale. Dar marele atu al romanelor (Cronicarul sportiv şi Ziua Independenţei au fost traduse la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei“, în 2008 şi 2009) este firescul incredibil al scriiturii, trăite şi de o sinceritate dezarmantă, lipsa oricărei artificialităţi sau preţiozităţi inutile – literatura lui Ford are darul de a-l confisca pe cititor, care devine oricum, numai indiferent nu, de-a lungul lecturii: aventurile personajului, dar şi îndelungile sale monologuri interioare stîrnesc simpatia necondiţionată.

 

 

Fost cronicar sportiv şi scriitor ratat, Frank Bascombe e tipul de personaj care determină o dublă reacţie a cititorului: una de identificare spontană şi alta de simpatie instantanee, în ciuda laşităţii, remarcilor misogine, cinismului şi uneori chiar a cruzimii lui. Pentru cititorii care n-au trecut prin Cronicarul sportiv, multe dintre episoadele cărţii vor pierde din legitimarea pe care o conferă acţiunilor personajului evenimentele tragice ce survin în existenţa sa: după pierderea unuia dintre copii, Frank îşi vede viaţa de familie ruinată şi intră într-o perioadă de haos sufletesc, pe care o tratează cu umor, aparentă detaşare şi mult cinism. Ziua Independenţei îl regăseşte relativ reechilibrat, implicat într-o nouă (şi efemeră) relaţie amoroasă, convertit din cronicar sportiv în agent imobiliar şi din vînător sentimental în părinte alarmat de depresia fiului său mai mare, Paul. Excursia de cîteva zile, prilejuită de ziua naţională a Americii, e pretextul auctorial pentru a rememora tragedia familială a lui Bascombe, dar şi pentru a oferi o imagine a Americii de astăzi, cu sinceritate dezarmantă şi ironie binevoitoare. Critica internaţională l-a asemuit nu o dată pe Frank Bascombe cu Harry „Rabbit“ Angstrom, un alt erou-fetiş al romanului american, dar diferenţele între cele două cicluri literare („Rabbit“ şi „Bascombe“) sînt esenţiale: în vreme ce personajul lui Updike e un misfit autentic, un loser nonşalant, care-şi trăieşte ratarea ca atare, Frank e un bon viveur camuflat, un depresiv tonic, care are grijă să-şi transforme aserţiunile pesimiste într-o atitudine senină şi constructivă în faţa vieţii. În mod paradoxal, deşi ameninţat de ruina sufletească, urmărit de mărunte ghinioane existenţiale, încolţit de evenimente dramatice, (anti)eroul lui Ford îşi păstrează atitudinea de irepresibilă exaltare, de entuziasm genuin faţă de curgerea iminentă a lucrurilor, ducînd ceea ce el numeşte „o existenţă fericită, deşi uşor buimacă“.

 

Într-un interviu acordat lui Phil Hogan de la The Observer, Ford vorbeşte cu francheţea-i obişnuită despre personajul său (de altfel, titlul interviului e To Be Frank) şi despre eventualele asemănări dintre el şi Bascombe: „Rolul lui Frank Bascombe nu e să aibă mereu dreptate, să fie întotdeauna substanţial (din moment ce nici unul dintre noi nu e întotdeauna astfel). El trebuie să provoace şi să fie convingător. (…) De fapt, mă simt uneori jenat, cînd scriu şi îl fac pe Frank să adopte o anumită atitudine sau să spună un anumit lucru. (…) Îl îndrăgesc pe Frank, dar el va da întotdeauna şi un exemplu rău cititorului: e nedrept cu soţia lui sau se contrazice în modul cel mai şocant. De asemenea, nu e tocmai amabil cu oamenii în vîrstă. (…) Dar e bolnav, nevasta l-a părăsit şi îmbătrîneşte. Şi trebuie să urineze din cinci în cinci minute. E de fapt speriat de moarte. Aşa aş fi şi eu, în locul lui. (…) Uneori mă calcă pe nervi!“.

 

În odiseea plină de umor de-a lungul melancolicelor şosele americane, dublată de un traseu introspectiv ce reactualizează dramele adînc îngropate în conştiinţa personajelor, Richard Ford reuşeşte un dublu portret: cel al eroului tipic american, un Frank Bascombe autoironic, fermecător în laşitatea sa legitimată metafizic, dar şi cel al unei Americi contemporane, cadru perfect al reînvierii unor traume nerezolvate. Importanţa romanului vine, pe lîngă autenticitatea despre care am vorbit mai sus, din imaginea de ansamblu a societăţii americane contemporane, alcătuită din simbolurile bine-cunoscute, valorificate cu ironie în naraţiune. De altfel, însuşi titlul se cere interpretat în cheie ironică, „ziua independenţei“ referindu-se deopotrivă la caracterul eliberator al oricărei călătorii, dar şi la filozofia personajului, care-şi cultivă aproape obsesional nevoia de însingurare.

 

 

Periplul printr-o Americă cuprinsă de înfrigurarea specifică weekendurilor prelungite de Ziua Naţională declanşează criza de conştiinţă a personajelor, prinse în vîltoarea generală; Bascombe înaintează prin traficul transformat într-o „nebunie scrîşnită în beznă şi o disperare automobilistică generală“, se opreşte pentru o noapte la un motel unde s-a petrecut o crimă, apoi îşi recuperează fiul din paradisul domestic unde trăieşte împreună cu mama, sora şi tatăl său vitreg (prototipul americanului apropiindu-se de vîrsta a treia, putred de bogat şi de o platitudine liniştitoare pentru Ann, traumatizată de căsnicia eşuată cu Frank şi de pierderea fiului ei). Călătoria celor doi înseamnă deopotrivă o provocare a limitelor relaţiei tată-fiu, prilej pentru Frank de a-şi exercita o autoritate paternă îndeosebi neglijată şi pentru Paul de a i-o contesta, dar şi o înşiruire de situaţii inedite cărora cei doi trebuie să le facă faţă. Vizitarea celor două muzee-simboluri ale Americii – Muzeul Baschetului şi Muzeul Baseballului – va lua o întorsătură dramatică, atunci cînd, în urma unei discuţii conflictuale cu tatăl său, Paul se lasă lovit de o minge de baseball în ochi, accident grav care încheie apoteotic voiajul celor doi.

 

Dincolo de construcţia perfect strunită de autorul ei, care ştie să creeze suspans dublîndu-l mereu cu semnificaţie, Ziua Independenţei excelează şi la nivelul stilului: fără a fi un „peisagist“ al spaţiului american, ca Updike, Ford e un foarte bun observator al detaliului, căci la el dezolarea nemărginirilor se mută în interioritatea personajelor. Spaţiul, şi mai ales cel al suburbiei tipic americane, reflectă în mod empatic trăirile acestora: pentru Bascombe, imaginea însăşi a tihnei mentale o reprezintă strada pe care locuieşte, peste a cărei încremenire văratică plutesc miresmele prevestitoare de furtună; de altfel, Haddam, suburbia New Jersey-ului în care trăieşte, este pentru Frank imaginea unui paradis teluric, singurul spaţiu dotat cu proprietăţi curative sufleteşte. Vaga nostalgie ce infuzează amiaza de vară din prima scenă a romanului, subtil exprimată la nivel textual de sugestia auditivă a paşilor îndepărtaţi ai unui alergător solitar, dar şi de imaginea verandelor cuprinse de lentoarea miezului de vară, unde negri cu pantalonii suflecaţi deasupra şosetelor albe îşi beau cafeaua, va contamina treptat întreaga naraţiune. În Ziua Independenţei însă, meditaţiile lui Frank, în care uneori se întîlnesc deznădejdea şi cinismul, alteori pofta de viaţă şi optimismul, scad în dimensiune, faţă de Cronicarul sportiv, lăsînd mai mult loc acţiunii antrenante. Totul în conformitate cu credoul lui Bascombe, care lasă să se întrevadă, totodată, şi viziunea autorului despre rolul unui text literar: „Un bun trăitor ar fi cel sau cea care a distilat tot ce-i important în viaţă în cîteva principii şi evenimente interconectate, care sînt uşor de explicat în cincisprezece minute şi nu necesită multe pauze datorate năucelii şi scuze pentru că un fapt sau altul e greu de înţeles cu exactitate pentru cine n-a fost de faţă“. În cazul lui Richard Ford, „realismul“ atins de unele nuanţe de aşa-zis „mizerabilism“ (de fapt, o lipsită de ipocrizie dispunere a faptelor şi o absenţă a dorinţei de a-şi menaja cititorul) reprezintă trăsătura principală a literaturii sale, dînd naştere acelui „dirty realism“ vehiculat de critică – un concept prea puţin cuprinzător pentru proza lui Ford, pentru care literatura se află în strînsă legătură cu viaţa, fiind, mai bine zis, o altfel de viaţă, la fel de intensă şi de reală.