OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În martie 2006, în răspăr cu opinia generală, împărtăşită deopotrivă de politicieni şi de unii dintre reprezentanţii societăţii civile, Marius Oprea, actualul preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCR, azi IICCMER), pleda răspicat pentru necesitatea condamnării comunismului: „Foarte multă lume se întreabă dacă mai este necesară acum, la 16 ani de la revoluţie, condamnarea comunismului. Eu spun că da şi mă bazez pe faptul că o decizie atît de profund morală, menită să restaureze practic societatea românească, este oricînd necesară“. Declaraţia lui Marius Oprea venea la aproape un an şi jumătate de cînd Traian Băsescu şi Theodor Stolojan respinseseră invitaţia primarului Ciuhandu de a face o alianţă cu PNŢCD, pe motiv că „anticomunismul visceral face mai mult rău decît bine“. Era epoca în care societatea civilă cerea acţiuni reparatorii din partea instituţiilor statului român, cu privire la crimele şi abuzurile săvîrşite în perioada comunistă, şi reclama restricţionarea sistematică a accesului la arhive.

Era epoca în care preşedintele statului declara public că el personal a dus-o bine în comunism şi pretindea „dovada“ caracterului criminal al vechiului regim. Şi tot atunci, în martie 2006, izbucnea scandalul alegerii preşedintelui CNSAS în persoana lui Corneliu Turianu, despre care Constantin Ticu Dumitrescu spunea că „este un om cu misiune“, promovat la preşedinţia Consiliului CNSAS de liderul PD, Emil Boc, şi de preşedintele Traian Băsescu. Întrebat cum comentează acest episod, şeful statului răspundea sec că „este o problemă de care sînt mult prea departe, şi ca distanţă, şi ca interes“. Şi tot atunci ziarele, încă neînregimentate, dezbăteau intens un subiect fierbinte – secretizarea Legilor Siguranţei Naţionale şi tentativa preşedintelui de a le trimite direct în Comisiile de Specialitate ale Parlamentului, evitînd supunerea lor dezbaterii publice. Era epoca în care proiectul de lege-cadru a securităţii naţionale, conceput de Marius Oprea în tandem cu Radu Stroe, era desfiinţat de Ministrul Justiţiei, Monica Macovei, de Palatul Cotroceni şi de unii reprezentanţi ai societăţii civile. Confuzia se propaga cu repeziciune în societate, iar unele dintre instituţiile create în cei şaisprezece ani scurşi de la prăbuşirea regimului comunist păreau atinse de paralizie.

Acesta era contextul în care, în aprilie 2006, Marius Oprea a fost numit director al IICCR. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România fusese înfiinţat printr-o hotărîre a Guvernului Tăriceanu din 21 decembrie 2005, într-un moment în care Executivul a înţeles că are datoria de a sprijini investigarea trecutului recent şi dezvăluirea netrunchiată a adevărului. Ştim cu toţii ce a urmat apoi: în urma Deciziei preşedintelui din 21 aprilie 2006, s-a constituit Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, al cărei scop a fost redactarea Raportului Final de către o echipă coordonată de Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile, echipă din care a făcut parte şi Marius Oprea.

Faptul că de aproape trei luni, după fuzionarea cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, primul ministru Emil Boc nu a catadicsit să-l confirme pe Marius Oprea ca director al noului IICCMER spune foarte multe despre sinceritatea anticomunismului profesat de actuala putere. Un anticomunism de operetă, articulat strict retoric, lipsit de consecinţe imediate şi subminat de persistenţa relelor năravuri ale potentaţilor comunişti, obişnuiţi să numească în poziţii de conducere doar oameni „de casă“.

Ploconirea levantină şi formula „pile, cunoştinţe, relaţii“, principiile de bază ale ascensiunii în ierarhia comunistă, deschid încă şi azi uşile instituţiilor publice. În această lume e prea puţin important ce ai făcut – pentru că, din acest punct de vedere, rezultatele de pînă acum ale IICCR sînt impresionante şi îl recomandă pe Marius Oprea şi echipa sa cu asupra de măsură –, ci pe cine eşti dispus să slujeşti. În plus, încăpăţînarea lui Marius Oprea de a scutura praful de pe filele dosarelor din arhivele securităţii, onestitatea şi intransigenţa cu care şi-a văzut de treabă în toţi aceşti ani au făcut din el un personaj incomod, nedispus la compromisuri şi, tocmai de aceea, indezirabil.

Acum, cînd, în pofida declaraţiilor sforăitoare privind anticomunismul puternicilor zilei, sînt exceptaţi de la recalcularea pensiilor tocmai aceia care au fost instrumentele puterii comuniste – foşti lucrători în Ministerul de Interne, foşti ofiţeri, gardieni, angajaţi ai penitenciarelor etc. –, un om ca Marius Oprea la cîrma unui institut ce are ca scop investigarea crimelor comunismului şi ale Securităţii e de-a dreptul periculos, de vreme ce nu poate fi controlat. Puterea are nevoie de un cadru de nădejde, care să nu-i tulbure tihna şi să nu-i provoace memoria. De cineva uns cu toate alifiile şi trecut pe la toate curţile împărăteşti postbelice sau de un lup tînăr, dispus să cînte în strună celui mai tare pentru a intra în clubul „select“ al invitaţilor la OTV şi la B1TV.