OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Peter Ackroyd
Ultimul testament al lui Oscar Wilde
traducere din engleza de Sanda Aronescu
Editura Humanitas, Bucuresti,
2007, 268 p.

Considerat master of English fiction (si in special al biografiilor fictionalizate), Peter Ackroyd este unul dintre cei mai importanti scriitori postmodernisti britanici, fiind romancier, biograf, poet, jurnalist si autor de carti pentru copii, cel care, in ultimii 30 de ani, a revitalizat in mod constant traditia culturala englezeasca, fiind adeptul unui postmodernism intors spre trecut, in variata sa recuperatoare si inclusiva, fixata sub paradigma continuitatii si a schimbarii.

Practicind asiduu intertextualitatea (care in opinia sa reprezinta un „echivalent literar al bulimiei“), Ackroyd crede ca orice text reprezinta rescrierea altor texte anterioare, orice opera de arta fiind o recontextualizare a altor opere de arta ale trecutului, iar formula sa a fost etichetata drept „canibalism literar“, autorul „consumind“ parti din cartile citite pentru a crea o punte intre trecut si prezent, fracturarea ordinii temporare avind drept consecinta reconstructia fictiva a trecutului („istorie fictiva“ in termenii lui Barth sau „metafictiune istorica“, cum o numea Linda Hutcheon), in forme hibride, dinamice si provocatoare, ce impun un rol activ din partea cititorului.

Ca biograf si romancier, P. Ackroyd estompeaza granitele dintre trecut si prezent, dintre istorie si fictiune, toate subiectele sale avind, mai mult sau mai putin, legatura cu Londra, care, in viziunea sa, reprezinta o arena a trecutului. T.S. Eliot, Dickens, Blake, Chatterton, Oscar Wilde, Milton sint o parte dintre numele asupra carora sint centrate cartile sale si care confirma importanta conceptului de traditie culturala. Opera lui Ackroyd se vrea o demonstratie a ideii ca in literatura nu exista nimic original si ca orice scriitura se face din scriituri anterioare, prin absorbtie si translare, scrierea ca palimpsest si istoria ca mister ce permite interpretari si reinventari nemaifiind decit niste consecinte cit se poate de plauzibile.

Tehnica palimpsestului
Si in romanul Ultimul testament al lui Oscar Wilde, aparut in 1983, tema centrala se dovedeste a fi tot mostenirea culturala ca traditie activa si transformatoare, revizitarea trecutului facindu-se la modul empatic, reflexiv, fara intentii subversive, cu atit mai mult cu cit Ackroyd si-a exprimat si in mod explicit atitudinea fata de Wilde si societatea in care acesta a trait intr-un articol publicat in The Times si intitulat Oscar Wilde: Comedy as Tragedy, articol in care, pornind de la o afirmatie a lui George Meredith, care l-a descris pe Wilde ca fiind un „amestec intre Apollo si un monstru“, sustine ca, daca Oscar Wilde a fost intr-adevar un „monstru sacru“, a avut toate drepturile sa fie, deoarece a intrupat obsesiile propriei epoci.

Romanul este conceput sub forma unui jurnal scris de Oscar Wilde in ultimul an din viata acestuia, cind, dupa eliberarea din inchisoare, se stabileste la Paris, unde moare ca urmare a unor complicatii ale ranii de la ureche, rana pe care o suferise in timpul detentiei, relatia dintre artist si societate, cu toate determinarile pe care le presupune aceasta, tinind prim-planul fictiunii. intr-o scriitura hibrida, ce estompeaza granitele dintre roman, jurnal, biografie si autobiografie, mixind in acelasi timp literatura cu critica literara, Peter Ackroyd recompune viata lui Wilde, incepind cu perioada copilariei si repune in discutie valoarea operei acestuia in contextul ierarhiilor vremii, subliniind influentele pe care le-a suferit de-a lungul anilor, afinitatile sau idiosincraziile lui Wilde. Cronologia este simpla, ca a unui jurnal, dar apar amintiri, povestiri relatate in stilul lui Wilde, construite in jurul motivelor familiare acestuia, sentimente, ginduri, idei care nu ii apartin acestuia decit partial, cele doua voci neputind fi disociate.

Granita dintre fictiune si istorie sau dintre reflexivitate si autoreflexivitate dispare, cititorul fiind prins intr-un joc intelectual in care, involuntar, incearca sa caute adevarul, notiunile de „adevar“ si „fals“ devenind problematice – J. Baudrillard, printre altii, sustine imposibilitatea de a disocia adevarul de diferitele sale surogate. Pe tot parcursul lecturii, cititorul este atras in plasa intertextualitatii si este tentat sa se intrebe in permanenta: „cine vorbeste?“, deoarece identitatea personajului (O. W.) si cea a autorului se estompeaza sub presiunea limbajului, una dintre obsesiile specifice postmodernistilor. Ackroyd este unul dintre adeptii autonomiei limbajului care e, simultan, purtator de prezenta si de absenta. Tehnica acestuia de a scrie dupa un model, pe care nu se fereste sa-l imite, dezvolta o veritabila tehnica a palimpsestului, cu repercusiuni majore asupra orizontului de asteptare al lectorului, care devine unul implicat. in buna traditie postmodernista, textul apare ca expansiune a unor idei apartinind lui Wilde, scris in stilul lui Wilde (in special regasim stilul din De profundis), originalitatea devenind o chestiune de mixaj.

Autorul construieste romanul integrind o vasta colectie de „fapte“ istorice si surse literare, pe care le transforma intr-o naratiune coerenta si convingatoare, in mare masura si datorita episoadelor inventate, ca ilustrare a dictonului: „cita realitate atita fictiune si cita fictiune atita realitate“, una dintre provocarile adresate cititorului fiind distinctia dintre identitatea narativa si cea reala. Toate aceste teorii pica pe un teren fertil, estetul Wilde fiind mereu preocupat de relatia dintre arta si viata, incercind sa-si transforme viata intr-o opera de arta, fiind un maestru al paradoxurilor, al jocurilor semiotice, la care recurge si Ackroyd, ambii fiind preocupati de moralitatea artei, de raportul dintre etic si estetic. in plus, Ackroyd sugereaza ideea ca Wilde ar putea fi considerat chiar un precursor al postmodernismului, depasind in mod evident epoca puritana, burgheza in care s-a nascut: „As fi putut sa fiu glasul epocii viitoare – afirma personajul O.W. –, pentru ca am afirmat ceea ce epoca mea nu stia – ca fiecare om trebuie sa devina perfect. Dar n-am fost inteles: au perfectionat bicicleta. Aceasta este cu adevarat o epoca a fierului. Acum e prea tirziu. Daca sint totusi ceva, sint un avertisment. Am descoperit in propria mea tragedie ca artificialul se prabuseste – si o lume artificiala se va dezintegra si va trebui sa infrunte golul lasat de ea insasi, asa cum mi s-a intimplat mie in inchisoare“. Maniera tipic wildeana, critic-reflexiva si ironic-usturatoare.

Personajul Oscar Wilde este insingurat si izolat, ramas doar cu amintirea artei sale – „un monument dintr-o alta epoca“ –, care isi priveste viata de la inaltime, detasat, „cu alti ochi“ (evident, ochii lui Ackroyd), intr-un moment in care e convins ca nu mai are nimic de spus si ca a spus tot ce avea de spus, jurnalul devenind produsul unui demers constient, ce exclude principiul adevarului ori al sinceritatii, fondarea eului si derularea existentei sale devenind obiecte ale cunoasterii si ale scriiturii, mai degraba cu scop justificativ decit de livrare: „Nu trebuie sa pierd firul acestei naratiuni: trebuie sa stapinesc trecutul dindu-i intelesul pe care il are acum pentru mine“, cititorul fiind des avertizat cu privire la relativitatea adevarului: „poate ca nici in acest jurnal nu ma zugravesc asa cum sint cu adevarat“, tema preferata a lui Ackroyd, history-mistery, fiind permanent actualizata: „exista taine care s-ar putea sa nu fie dezvaluite niciodata“.

Vocile celor doi autori se intrepatrund si se completeaza, fara ca cititorul sa-si dea seama unde este indoitura, textul fiind un puzzle, un joc lingvistic, nu stim ale cui sint cuvintele, sintem acaparati intr-o opera de pastisa-imitatie, in care regasim re-creat stilul prozei lui Oscar Wilde, dar si vocabularul sau, umorul distructiv, ironia, satira, aforismul, paradoxul, aluzia, obsesia limbajului care te poate transforma intr-un „stapin al vietii“ – adica tot ce inseamna Wilde. Avem o imitatie prin extensie, imitatia in sine fiind privita in termeni pozitivi de Ackroyd, ca mijloc de salvare a unor parti ale trecutului, in fond o ilustrare a atitudinii postmoderniste de renuntare la obsesia noutatii si a originalitatii.

Un raspuns fictional
Diferitele perioade ale vietii lui Wilde, precum si atmosfera epocii sint foarte bine reconstruite de Peter Ackroyd, cititorul fiind familiarizat cu relatiile din casa in care a crescut acesta, cu afectiunea pe care a nutrit-o fata de mama sa, cu povestea casatoriei cu Constance, precum si cu relatiile cu ceilalti artisti ai vremii (Gide, d’Aurevilly, Verlaine, Mallarmé, Sarah Bernhardt, Flaubert, Rollinat, Yeats etc.), dar si cu experientele homosexuale care au dus la conflictul cu societatea care l-a condamnat la inchisoare, experiente redate cu un lux de amanunte ce nu se regaseste in nici una dintre scrierile lui Wilde.

Granitele evanescente dintre arta si viata, conflictul dintre Wilde si societate, precum si suferinta ca revelatie reprezinta pretextul unor povestiri evocatoare, dar si resurse reflexive (sau autoreflexive), sinele devenind obiect hermeneutic: „imi dau seama acum ca intregul curs al vietii mele din trecut a fost tot un fel de nebunie. Am incercat sa fac din viata mea o opera de arta. s…t Acum, cind am vazut cum viata mea si-a parcurs tot cercul de foc, trebuie sa-mi privesc trecutul cu alti ochi. Am jucat atitea roluri! Am mintit atitia oameni! Dar am comis un pacat de neiertat, m-am mintit pe mine insumi“. Sau: „Eram ranit si ma temeam de viata si de aceea am alergat gifiind si cu talpile singerind spre Arta si Frumusete, in ale caror temple as fi putut afla un adapost. Aici m-am ascuns de lume sub masca unui dandy, cind am declamat cu o fluenta fatala doctrinele estetismului“, devenind un simbol al societatii, atit in ascensiunea, cit si in declinul ei, deoarece, „desi aratam pacatele lumii, dezvaluiam totodata pacate care se ascundeau in mine; desertaciunea si ipocrizia erau ale mele, asa cum viciul era al meu si tot a mea si bucuria salbatica a demascarii“.

Tot de intertextualitate tin si comentariile lui Wilde asupra operei lui Shakespeare, Poe, Chatterton, Balzac, Hugo, Flaubert, Stendhal sau asupra propriei opere ori asupra canonului literar, fara ca lectorul sa inceteze sa se intrebe cine vorbeste: Ackroyd sau Wilde? Ideea de ambiguitate, de incoerenta, desi textul pare sa fixeze viata lui Wilde tocmai sub semnul coerentei, al sensului, al logicii, apare si in finalul romanului, cind Wilde, pe patul de moarte, constient ca moartea il va „vizita“, are halucinatii, prietenul sau Maurice Gilbert fiind cel pe care Wilde il roaga sa-i transcrie ultimele cuvinte, pe care acesta le transcrie, notind in italice comentariile sale. Intermitenta sugereaza ideea de pierdere, de incetosare, provocarea pe care Akroyd o insinueaza inca de la inceput in paginile romanului ramine valabila: „Eu sint un om complicat, innamolit in simplitatea unei vieti plicticoase. Exista artisti care pun intrebari si altii care dau raspunsuri. Eu voi da raspunsul si, in viata urmatoare, voi astepta nerabdator sa se puna intrebarea. Cine a fost Oscar Wilde? Acum nu am nevoie decit de uvertura la Tannhäuser“. Aceasta este optiunea celui care a gasit inteles doar in frumusete, abjurind uritenia care ii apartinea!

Se pare ca exista si unii artisti a caror menire este sa duca mai departe intrebarile, pentru ca Ackroyd nu face altceva decit sa arunce spre viitor puntile pe care le-a ridicat intre trecut si prezent, in virtutea ideii de continuitate sugerate de titlul romanului. Si Ackroyd a oferit un raspuns, unul fictional, avind insa grija ca intrebarea sa ramina valabila, practicind, in subsidiar, aceeasi arta a sfidarii cu care ne-a obisnuit extravagantul Wilde.