Îngrijorător semnalul pe care îl
trage Mircea Mihăieş în Evenimentul zilei de luni, 25
octombrie! După ce discută cazul „stenogramelor“, arătînd
că la postul de televiziune al „mogulului“ Vîntu şi „la
Antene“ – nici un cuvînt însă despre „mogulul
bun“, Păunescu, de la B1, cercetat penal pentru devalizarea
Bancorex – se încearcă acreditarea ideii că „intelectualii
independenţi sînt vînduţi puterii, că scriu şi
vorbesc la ordin, că beneficiază de sinecuri şi că se îmbuibă
din banul public“, gazetarul aduce în atenţie o „a doua
secvenţă“ care „îşi propune să-i scoată, pur şi
simplu, pe Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Pleşu,
H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea, Cătălin
Avramescu din viaţa publică“. Dacă lucrurile stau aşa, dacă
aceşti intelectuali numiţi de Mircea Mihăieş sînt în
pericol să fie „scoşi din viaţa publică“, cred că trebuie să
ne mobilizăm şi să protestăm. Dacă există persoane sau
instituţii care doresc, nici mai mult, nici mai puţin, decît
„afară cu ei!“, cum scrie publicistul de la Evenimentul zilei,
ar fi indicat să ni se spună şi cine vrea acest lucru. Cînd
aduci în atenţia publică o asemenea problemă – în
opinia noastră, de maximă gravitate –, cred că este necesar să
dai nume, să spui cine le contestă calitatea de intelectual (de
parcă „intelectualul“ ar fi ştanţat printr-o medalie ce poate
fi anulată, după voie, de un for părtinitor) şi cine „a sărit
imediat cu ciomagul“ să-l nege pe Gabriel Liiceanu. Problema ar
trebui să ne alerteze, nu poate rămîne într-un limbaj
esopic. În plus, titlul articolului lui Mircea Mihăieş
contrariază: „Jurnalism, numele tău e nemernicie“. Cu excepţia
lui Gabriel Liiceanu, toţi ceilalţi intelectuali enumeraţi de
Mircea Mihăieş scriu la gazete, au rubrici permanente, se exprimă
jurnalistic, fără îngrădiri. Dar nu e oare o contradicţie
să încerci să iei apararea lui Vladimir Tismăneanu, Andrei
Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Cornea,
Cătălin Avramescu – oameni care scriu săptămînal în
ziare, reviste sau pe bloguri – şi, în acelaşi timp, să
spui „jurnalism, numele tău e nemernicie“? Poate că producţiile
celor enumeraţi anterior sînt opusul nemerniciei, poate că
ţin de puritate şi de armonia sferelor?
Mi se pare trist pentru Mircea Mihăieş,
care publică în două gazete importante, Evenimentul zilei şi
România literară, să se autoflageleze în acest mod,
echivalînd jurnalismul cu nemernicia. Sau îţi place
meseria asta, de scriitor la gazetă, şi atunci nu exagerezi cu bună
ştiinţă, punînd un astfel de titlu care te include şi pe
tine şi pe cei pe care, teoretic, îi aperi, sau nu-ţi place
şi atunci renunţi.
Afirmaţii generale am citit şi la
Vladimir Tismăneanu (pe blogul său) şi la Andrei Pleşu (în
Dilema veche de săptămîna trecută). Ideile generale ale
celor doi sînt legate de detectarea unor manifestări de ură,
de răutate, de răzbunare, de beşteleală, provenite de la
„lătrători isterici“. Şi în acest caz, spun firesc: daţi
nume, vă rog! Să vedem cine latră, cine muşcă, cine mîrîie,
cine se gudură… A discuta, cum face Vladimir Tismăneanu, de
„sindromul Uriah Heep“, care „este mai presus de toate o
expresie a raţionamentelor meschine zămislite de ranchiună,
autodispreţ, marginalitate, ratare şi insecuritate valorică“,
fără să spui cine e bolnavul, înseamnă că am chemat
degeaba doctorul, tocmai de la Washington.
N-am exclus niciodată exagerarea sau
greşeala din jurnalistică. Admit că putem fi vehemenţi. Accept că
în textele pe care le citesc (şi le scriu) sînt,
deseori, fraze care pot fi catalogate drept virulente sau pasionale.
Ştiu că nu mai poţi face presă cînd patronul îţi
ordonă ce să scrii şi ce să faci. Dar n-am să mă impac
niciodată cu ideea că jurnalismul se face cu ură. Personal, cred
că ura şi isteria nu fac casă bună cu jurnalismul. Există o
frază, în celebrele de acum „stenograme“: Sergiu Toader,
manager general la Realitatea TV, îi spune lui Vîntu: „am
fost isterici în lupta asta (n.r. – în lupta cu
Basescu), de aia ne urăşte lumea, că am fost isterici“. Cu toate
că Vîntu îl contrazice pe Sergiu Toader, e de reţinut
această replică. Şi mai este de adaugat ceva: orice jurnalist are
dreptul la opinie. Orice jurnalist are dreptul să nu fie de acord cu
Traian Băsescu, cu Mircea Geoană, cu Crin Antonescu, cu Gabriel
Liiceanu sau cu Mircea Mihăieş.
Dacă te numeşti Gabriel Liiceanu şi
apari la televizor, asta înseamnă că te mişti şi vorbeşti
într-o convenţie jurnalistică. Dacă te numeşti Gabriel
Liiceanu şi participi la o lansare de carte sau la o dezbatere, asta
înseamnă că te mişti şi vorbeşti într-un spaţiu
public. Evoluţia ta – la televiziune sau în spaţiul public
– poate fi judecată, favorabil sau defavorabil, de un gazetar sau
de o publicaţie. E posibil ca un gazetar să scrie despre tine,
criticîndu-te, chiar dacă te numeşti Gabriel Liiceanu. De ce
trebuie să considerăm critica o manifestare a urii sau a
resentimentului? De unde această extrapolare? Cînd critici,
automat urăşti? Dar, dacă scrii la gazetă şi eşti parlamentar
PDL (Sever Voinescu) sau funcţionar public (Mircea Mihăieş,
Cătălin Avramescu) sau faci parte din echipa de conducere a unui
Institut cu certe ramificaţii politice (Cristian Pătrăşconiu),
atunci e bine, demersul tău e o dovadă de probitate gazetărească
şi e un exemplu de jurnalism curat, fără „nemernicie“?
Acum cîţiva ani, Mircea Mihăieş
a scris un articol împotriva lui Radu Cosaşu şi a invocat
dreptul la opinie. A primit numeroase replici, a fost contrazis. Nu
mi-a placut acel text, pe care, foarte uşor, l-aş putea considera
că a fost scris „cu ură“, dar prefer să n-o fac. Astăzi, cînd
Mircea Mihăieş vorbeşte de „ură“ şi de „nemernicie“ în
presa românească, urez scriitorului Radu Cosaşu, beştelit
(vorba lui Andrei Pleşu) de Mircea Mihăieş, „La mulţi ani!
Sănătate şi inspiraţie!“ la 80 de ani, vîrstă împlinită
pe 29 octombrie 2010.