OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În noul său film, Andrei Ujică se dispensează complet de vocile din off, care comentau, interpretau şi, inevitabil, ficţionalizau în primele două părţi ale trilogiei. Marele său pariu este acela de a demonstra că un film istoric compus integral din imagini de arhivă, lipsite aproape complet de elemente paratextuale şi plasate într-o compoziţie dramaturgică atent gîndită, poate rivaliza cu superproducţiile genului. La acest capitol, este cît se poate de grăitoare secvenţa în care, la o paradă populară, Ceauşescu este întîmpinat de actori ce-i interpretează pe eroii istoriei neamului (Decebal, Mircea „cel Mare“ sau Mihai Viteazul), iar muzica folosită este cea compusă de Theodor Grigoriu pentru Columna (1968) de Mircea Drăgan, „piesă de căpătîi a epopeii cinematografice naţionale“ (conform istoricului de film Bujor T. Rîpeanu).

 

Există, totuşi, un paratext foarte important în film, iar acesta este chiar titlul său. De ceAutobiografia lui Nicolae Ceauşescu? Parcă pentru a-l îndreptăţi pe Cristian Tudor Popescu să scrie că este „un film în regia lui N. Ceauşescu, montajul Andrei Ujică“. O afirmaţie care ascunde două erori. În primul rînd, într-un asemenea film regia şi montajul (semnat pe generic de Dana Bunescu) sînt într-atît de organic întrepătrunse, încît nu pot fi separate decît în mod artificial şi injust. În al doilea rînd, de la primul la ultimul său cadru, Autobiografia... este, după formula încetăţenită, „un film de“ Andrei Ujică. Chiar dacă acceptăm, după cum sugerează copertele cu secvenţe din contestabilul proces de la Tîrgovişte, că urmărim pe ecran ultimele amintiri ale dictatorului român – conform anticei credinţe că, în clipele de dinaintea morţii, întreaga viaţă îţi trece fulgerător prin faţa ochilor –, nu putem ignora unele „trişerii“ evidente ale autorului filmului. Cel mai bun exemplu: secvenţa în care urmărim ultimele pregătiri pentru vizita lui Ceauşescu într-o alimentară bucureşteană, ale cărei rafturi sînt burduşite pînă la refuz, cu scopul de a-i întări dictatorului „rupt de prezent“ convingerea că românii nu duc lipsă de nimic. DacăAutobiografia... ar fi fost filmul final al lui Ceauşescu, nu încape îndoială că o asemenea secvenţă, la fel ca şi altele în care dictatorul apare într-o lumină nefavorabilă – ba chiar ridicolă –, ar fi căzut la montaj. La Andrei Ujică, montajul, sunetul (de multe ori recreat) şi muzica (folosită fie drept document al epocii, fie drept contrapunct ironic – cazul hitului I Thought the Law, în versiunea The Bobby Fuller Four) nu sînt nicidecum inocente, căci ele servesc manipulării cinematografice. Prin ele, autorul-demiurg impune propria ordine materialului haotic utilizat şi îşi expune punctul de vedere asupra protagonistului şi asupra epocii sale (căci filmul este deopotrivă portret şi frescă). De exemplu, atunci cînd o banală tăietură de montaj desparte două poziţii radical diferite – dar în egală măsură oportuniste – ale lui Ceauşescu privind intervenţia forţelor Pactului de la Varşovia, în frunte cu URSS, pe teritoriul Cehoslovaciei. Sau atunci cînd de la o stupefiantă paradă asiatică în cinstea vizitei lui Ceauşescu, cu zeci de mii de participanţi bine pregătiţi, se trece la punerea în practică a Tezelor din iulie 1971, la care aderă imediat intelectualii fruntaşi ai ţării. Iar exemplele pot continua mult şi bine, pentru că Andrei Ujică a ales cu minuţie, din cele aproximativ 250 de ore de material vizionat, fiecare secvenţă care a intrat în film, iar nici o tăietură de montaj nu este întîmplătoare. Nici măcar ordinea cronologică a evenimentelor de pe ecran nu este respectată pînă la capăt, din raţiuni dramaturgice: de la fastuoasa aniversare a celor 60 de ani ai dictatorului (1978), regizorul ne întoarce în timp cu exact cinci ani, atunci cînd Ceauşescu primeşte titlul de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti.

 

Ca să-şi justifice titlul, Andrei Ujică ar fi putut născoci un monolog al protagonistului pentru fundalul sonor al filmului, care să încerce să ofere perspectiva dictatorului decedat asupra celor prezentate pe ecran, cum a făcut-o recent Alexandru Solomon în Kapitalism – Reţeta noastră secretă. Se pare că, iniţial, chiar aceasta era intenţia cineastului. Însă, după ore şi ore de vizionări, bănuiesc că Andrei Ujică a realizat cît adevăr ascunde proverbul, atribuit lui Confucius, conform căruia o imagine valorează cît mii de cuvinte. Iar dacă aceste imagini sînt mixate cu har şi meşteşug, spectatorii nu vor simţi – şi nu simt – cînd trec toate cele trei ore ale filmului. La urma urmei, evoluţia protagonistului respectă modelul unei poveşti clasice (cu ascensiunea „pe cele mai înalte culmi“, urmată de decăderea morală şi, în final, de moartea fizică), astfel încît spectatorii pot lesne empatiza cu el, uitînd că ar trebui să-l deteste. Deseori ne pare simpatic fiul de ţăran care se crede intelectual, se bălăceşte în mare şi joacă table cu consoarta, merge la Casa Albă şi la Hollywood sau îi vizitează pe Kim Ir-sen şi pe Elisabeta a II-a – cel puţin pînă cînd el se lasă tot mai mult orbit de putere.