Manifestul anticonformist, semnat de
curînd de o serie de personalităţi ale vieţii noastre
publice, aduce mai puţine răspunsuri decît ridică întrebări.
I s-ar putea reproşa mai degrabă o anumită confuzie a punctelor de
vedere, dacă însăşi natura problemelor ridicate nu ar
provoca o serie de perplexităţi, în cele din urmă
binevenite, ele stimulînd discuţia.
Trebuie să începem prin a ne
pune următoarea întrebare: a greşit sau nu doamna Eugenia
Vodă? După părerea mea, da. Desigur, d-sa nu trebuia nici să-l
combată pe domnul Ion Cristoiu, nici să renunţe la a transmite
emisiunea în care cunoscutul ziarist făcea un elogiu fără
rezerve lui C. Zelea-Codreanu. Dar d-sa a făcut dovadă de
complezenţă faţă de invitatul ei. L-a întrebat doar dacă
liderul legionar era „fanatic“, iar dl Cristoiu a evitat să
răspundă. Pentru a da dovadă de obiectivitate, doamna Vodă ar fi
trebuit să-l întrebe pe jurnalistul Cristoiu ce gîndeşte
despre antisemitismul şefului legionar, despre crima pe care a
comis-o cu mîna lui şi despre crimele pe care le-a patronat.
Dacă ar fi procedat în acest fel, este sigur că nu i s-ar fi
reproşat nimic, echidistanţa necesară ar fi fost pe deplin
respectată.
Aceasta fiind prima întrebare pe
care a trebuit să ne-o punem, poziţia autorilor manifestului apare
infinit de fragilă. Nu vedem absolut deloc în ce măsură
obligaţia de obiectivitate a oricărui om de media este
„liberticidă“. Nu o „indignare pioasă“ se cerea de la
animatoarea emisiunii de televiziune, ci o serie de întrebări
reci, pe care d-sa le-a omis. A condamna din punctul de vedere al
eticii informaţiei reacţia prea slabă a doamnei Vodă, ne-ar fi
permis să judecăm conţinutul afirmaţiilor domnului Ion Cristoiu.
Despre aceste afirmaţii, adică despre personalitatea şi acţiunea
„Căpitanului“, autorii par divizaţi. Cităm din manifest: „Nu
intră nici o clipă în discuţie partitura invitatului Ion
Cristoiu, ale cărui opinii pot fi, pentru unii dintre noi, mai mult
decît discutabile“. Sesizăm, înainte de toate, o
greşeală de logică (sau de exprimare): dacă nu intră în
discuţie opiniile, cum pot fi ele discutabile? Dincolo de asta, dacă
pentru „unii“ dintre semnatari, ele sînt discutabile,
atunci înseamnă că ele sînt, pentru ceilalţi, indiscutabile?
Nu vom împinge indiscreţia să
întrebăm pentru care dintre semnatari este reabilitarea lui
Codreanu discutabilă, pentru care indiscutabilă. Remarcăm, totuşi,
că nici pentru unii, nici pentru alţii, reabilitarea nu apare ca imposibilă.
Să trecem acum la chestiunea
conformismului. Este denunţată, prin acest intermediu,
„corectitudinea politică“. De fapt, pentru autori,
corectitudinea politică este singurul tip de conformism de evitat.
Dar nu degeaba a spus un mare filozof, Blaise Pascal, că ceea ce
trece drept adevăr pe un mal al unui rîu este neadevăr pe
celălalt mal. Dacă rasismul şi antisemitismul sînt
condamnate de „corectitudinea“ occidentală, ele sînt, mai
degrabă, bine văzute aici, în România, unde partizanii
teoriei complotului iudeo-masonic sînt cîtă frunză şi
iarbă, o vegetaţie care nu va face decît să prolifereze
într-un moment atît de critic pentru România ca cel
pe care îl străbatem. Putem, deci, să ne întrebăm dacă
nu cumva atitudinea autorilor manifestului nu este „conformistă“
în celălalt sens, practicînd la politique du pire
(politica a ceea ce se poate întîmpla mai rău), aceea de
a aştepta dezastrul unei ţări şi consecinţele ei,
totalitarismul.
De altfel, semnatarii îşi iau
anumite precauţii. „Sîntem cu toţii de acord“, scriu ei,
„că spaţiul politic trebuie protejat de efectele oricărui
discurs abuziv din punct de vedere moral, politic, ideologic“.
„Extremismul“, continuă semnatarii, „xenofobia,
fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar cînd se
manifestă, trebuie amendate prompt. Pe de altă parte, o asemenea
precauţie nu este legitimă decît ca expresie a unui
discernămînt exercitat în deplină libertate. A
contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de
sens contrar, izvorîtă din partizanat, calcul strategic sau
înregimentare conformistă, nu e de natură să rezolve
lucrurile“.
Se face, astfel, un proces de intenţie
atitudinii Consiliului Naţional al Audiovizualului şi semnatarilor
protestului adresat conducerii Radioteleviziunii Române.
Autorii manifestului nu ţin seama de primejdia că acest lucru se
poate întoarce asupra lor. Şi ei pot fi suspecţi de
„partizanat“.
Naivă şi neverosimilă apare şi
comparaţia din final. De ce să-l apărăm pe Adrian Păunescu, se
întrebă ei, şi să-l condamnăm pe Zelea-Codreanu? Ca şi cum
figura măscăriciului de curte ar putea, măcar pe departe, avea
aceeaşi dimensiune cu aceea a celui care a incarnat, pînă la
perfecţiune, rătăcirile secolului trecut, tinzînd, din
păcate, să devină perene.
Semnată de unele dintre cele mai fine
şi mai bine ascuţite pene ale scrisului românesc, atîta
stîngăcie pare de necrezut.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters