Cine este marionetistul?

Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul

Autor: Şerban AXINTE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Aproape nimic din ceea ce este Matei Brunul (Polirom, 2011) nu aminteşte de Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (1999 şi 2005) sau deCircul nostru vă prezintă (2002 şi 2007), micro-romanele ce l-au consacrat pe Lucian Dan Teodorovici. În acestea, ca şi în multe dintre prozele sale scurte, scriitorul propunea un personaj unic. Deşi surprins la vîrste şi cu preocupări diferite de la caz la caz, trăsăturile esenţiale îi rămîneau neschimbate. De cele mai multe ori, el era naratorul unor istorii absurde prin intermediul cărora se prezenta cititorilor perfect conştient de ciudăţeniile lui, pe care le punea însă pe seama unui destin tragic. Era semidoctul (simpatic) prin excelenţă, ce nu-şi accepta condiţia şi, drept urmare, încerca să iasă din desele situaţii nefavorabile făcînd apel la bruma de cultură şi la memoria sa aproximativă: versuri greşite din clasici sau citate din limba latină nepotrivite în context, toate acestea provocînd trei tipuri de reacţii: delir metafizic naratorului, dispreţ şi indiferenţă celor cu care acesta intra în contact şi, bineînţeles, un savuros efect comic în beneficiul cititorilor, singurii capabili să perceapă scenele în semnificaţia lor reală.

Prin Matei Brunul, Lucian Dan Teodorovici face un salt important, riscînd destul de mult. Foarte puţini scriitori sînt dispuşi să se distanţeze de formula care i-a consacrat pentru a se putea, practic, reinventa. Teodorovici a renunţat la comic, arma lui verificată şi eficientă. A tras oblonul peste lumea pe care o cunoştea în mod direct, a trecut de la autoficţiune şi automistificare la o ficţiune bazată pe reconstrucţia unei realităţi deja îndepărtate. Anii ’50. Originalitatea abordării sale rezidă într-o calibrare atipică a vocii narative care exclude orice încrîncenare expozitivă. Pentru că romanul nu şi-a propus asta. Sau cel puţin nu se doreşte un atac frontal la adresa stalinismului, a ideologiei naţional-comuniste. Se vrea o formă mult mai subtilă de investigare a individualităţii, a interiorităţii, nu doar scindate, ci de-a dreptul pulverizate de istorie. Cu alte cuvinte, e o metodă de a exprima cu adevărat ceea ce a însemnat dictatura comunistă, pentru că, prin eliminarea tuşelor îngroşate, se ajunge şi la vibraţia ultimă a undei de şoc propagate în corpul social. Se va vedea la finalul acestei cronici.

Centrul de greutate

Nu avem de-a face cu o analiză psihologică propriu-zisă, ci cu o observare dintr-un unghi deloc empatic a unei psihologii nivelate. Personajul Matei Brunul şi-a pierdut memoria şi, odată cu ea, centrul de greutate al vieţii. Marioneta Vasilache, cea care îl însoţeşte pe protagonist în strania petrecere a vieţii de după uitare, pare a-i fi un avatar inferior, o entitate alături de care se simte în siguranţă. Ea pare a fi pentru el un mod de a se conştientiza, de a se privi din afară, în condiţiile în care Bruno nu are cum să aibă o perspectivă completă asupra propriei vieţi: „Orice mişcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mînuit cum se cuvine, dacă marionetistul în cunoaşte, îl simte pînă la identificarea cu el, celelalte părţi ale corpului, care sînt doar nişte pîrghii, pendule, se mişcă pe linia dorită de el. Forţa gravitaţională îşi face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă uşor de găsit, e tocmai acel centru de greutate. Şi el dictează mişcarea, acţiunea, îi dictează practic viaţa. Viaţa marionetei stă în mîinile marionetistului. Niciodată nu poţi manipula păpuşa, niciodată n-o poţi face să trăiască aşa cum vrei tu, dacă nu înveţi să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află. Sufletul sau centrul de greutate...“. Cu toate că metafora marionetei pare uşor străvezie, ea începe să răspundă în a doua jumătate a cărţii unor realităţi mai complexe, căpătînd greutate şi forţă.

Deşi focalizează aparent pe „faţa umană“ a mecanismului criminal (ochii îngăduitori ai anchetatorului, comportamentul dublu al unui gardian, pitorescul unor situaţii în esenţă tragice), Teodorovici restituie printr-o tehnică cinematografică a inversării cadrelor spectrul real al disperării şi al dezumanizării. Liniaritatea nu rămîne ruptă, pentru că cititorul se află deja în posesia datelor complementare aduse în naraţiune prin alte mijloace decît acela al insistării pe personaj. Cu atît mai alienantă şi mai acaparatoare este realitatea contorsionată cu cît ea e pusă în relaţie cu inocenţa aproape patologică a celui ce nu înţelege regulile jocului. Nu e nimic kafkian aici, pentru că nu se poate vorbi despre o conştiinţă a absurdului, ci de una a vinovăţiei prescrise şi imposibil de verificat, deci de vindecat.

Scenele din închisoare sînt convingătoare, mai ales că se alternează anumite feţe ale tragicului greu de cuprins într-o scenă unică. Simbioza dintre individ şi avatarul său de lemn se produce într-o secvenţă de o puternică încărcătură emoţională. În bezna închisorii, se pot descifra contururile unei fiinţe care se recompune la auzul unei muzici interioare: „odată ataşate sforile ce o conectau la lumea animată, păpuşa a început să se mişte. […] a bătut cu piciorul în ciment, hotărîtă, şi a început să danseze. […] dansul ei a devenit tot mai energic, tot mai îndrăcit, tot mai prins în vîrtejul unei muzici pe care, fără doar şi poate, urechile păpuşii o auzeau, la fel cum urechile lui Bruno o auzeau, Şi-apoi, pentru că magia a umplut scorojita sală de baie, muzica şi-a făcut drum şi către urechile bătrînului gardian […], iar spaţiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart şi a slobozit lumina pe care-o ţinea prizonieră, iar aceasta, însufleţită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanţele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghiţit toate urmele de întuneric“.

Muzica eliberată aduce promisiunea unei răsturnări de destin. Nici nu mai are importanţă dacă s-a întîmplat sau nu asta pînă la urmă. Tot ce contează e că Matei Brunul şi-a amintit acordurile ei nefireşti atunci cînd se afla în libertate, în dezamăgire şi beznă interioară.

Cele două adevăruri

Duplicitatea e prezentă în toate straturile sociale şi umane. Toate scrierile despre dictatură nu neglijează acest aspect, după cum e şi firesc. În cazul de faţă, există însă nişte particularităţi distinctive. Pentru ca mecanismul să poată funcţiona fără greş e necesar ca fiecare victimă să aibă călăul personal, construit după profilul ei. Practic, securistul devine un prieten de nădejde, o „conştiinţă bună“, ce-l are în grijă pe tovarăşul proaspăt întors în societate după stagiul de reeducare obligatorie. În carte, duplicitatea e văzută ca un dat. E ceva în firea lucrurilor atît pentru cel aflat în situaţia de a minţi, cît şi pentru cel spre care a fost ticluită minciuna: „tovarăşul Bojin nu minţea niciodată. […] începuse să creadă că exista nu un singur adevăr, ci două adevăruri mari şi late. Un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era bine să rămînă acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai important în viaţa lui, era adevărul rostit oficial. Nu era nici o ipocrizie la mijloc. Pentru tovarăşul Bojin, adevărul oficial era exact la fel de important ca şi cel neoficial, cel din minte“. Iată şi adevărul distorsionat al lui Bruno: „pînă la urmă, totul, absolut totul era o minciună […] Şi totuşi, tocmai pentru că erau prea multe, tocmai pentru că erau atît de legate între ele, tocmai pentru că împreună făceau un soi de adevăr, sau măcar sunau a adevăr atunci cînd îi fuseseră oferite ca explicaţii de tovarăşul Bojin, nu mai putea să se revolte din pricina lor“. De fapt, nu contează foarte mult care din cele două adevăruri este mai adevărat. E mult mai important de văzut cum se integrează o anumită perspectivă asupra realităţii şi ce rezistenţă opune sau nu conştiinţa umană. Se pare că lipsa de conştiinţă şi conştiinţa infinită (sinonime pentru Matei Bruno) au în comun ideea de acceptare.

Un burattino uman

Pînă la urmă, cine îl joacă în sfori pe Bruno, cine îi dirijează mişcările, articulaţiile, paşii mărunţi, nesiguri? Cine e cu adevărat marionetistul? Răspunsul poate fi găsit undeva, la graniţa de Vest a unei Românii şi a unei epoci imposibil de părăsit. Nu din cauza gardienilor, ci din pricina firelor invizibile ce-l ţintuiesc pe individ pentru totdeauna, făcîndu-l să nu-şi mai dorească libertatea.

Nu am nici o îndoială, Matei Brunul este cea mai bună carte a lui Lucian Dan Teodorovici. Tematica ei extrem de dificilă şi de pretenţioasă l-a obligat pe scriitor să se reinventeze, să evolueze, să se ridice la complexitatea şi temperatura lumii pe care a încercat cu succes să o restituie.

Lucian Dan Teodorovici

Matei Brunul

Editura Polirom, Iaşi, 2011, 400 p.