OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Între scurtmetrajele româneşti proiectate la abia terminatul TIFF, de un haz „moldovenesc“ s-a dovedit a fi (Plictis şi) inspiraţie al basarabeanului Jgor Cobileanski. Umorul sec şi negru al acestui filmuleţ, care amendează apucături la fel de prezente pe ambele maluri ale Prutului, pare să-l intereseze şi să-l prindă pe Cobileanski – drept dovadă, primul său lungmetraj, proiectat în premieră la Cluj: Tache. Mara Nicolescu, fosta parteneră a lui Mircea Diaconu din Filantropica, revine în Tache, în calitate de actriţă în rol secundar, semnînd şi scenariul acestei comedii burleşti, care, în ciuda şarjei, evită, din fericire, trivialul. Tache nu e o capodoperă, dar e unul dintre acele filme „cerute“ de critica de specialitate – şi mai ales de public – şi care ar reprezenta „clasa de mijloc“ a producţiilor noastre cinematografice, peliculă nici genială, nici proastă, care să amuze, să destindă, fără să ţină lecţii de morală şi fără să ne arate cu degetul în ce rahat ne aflăm. O comedie „cinstită“, nici „nebună“, nici „ieftină“, mostră de entertaiment cu ceva înţepături satirice la adresa apucăturilor noastre atît de omeneşti. În rolul principal, cel al unui gropar la vîrsta a treia care-şi urmăreşte „visul“ unor funeralii nemaivăzute, drept compensaţie a unei vieţi lipsite de mari satisfacţii – un actor-fetiş al cineaştilor de ieri şi de azi, probabil pentru că întruchipează cel mai bine, cel mai firesc, „omul obişnuit“: Mircea Diaconu. (Apropo de actori-fetiş, figura omniprezentă în filmele de lung şi de scurtmetraj din ultimii doi ani, inclusiv în spoturile de promovare a TIFF-ului, este aceea a lui Gabriel Spahiu, probabil pentru expresivitatea figurii sale şi pentru aceeaşi calitate de a reprezenta „omul de lîngă noi“.) Un Mircea Diaconu jucînd, probabil pentru prima oară, un personaj (aproape) de vîrsta lui, mai sec ca niciodată, cu un soi de absenţă „din rol“, compensată de replica „uscată“, dar savuroasă, pe calapodul subiectului tratat.

 

Boogie, prin selectarea la Cannes, în secţiunea „Quinzaine des Réalisateurs“, dar şi prin realizările anterioare ale regizorului său, a întrunit cele mai mari aşteptări. Judecînd după aplauze, Radu Muntean a reuşit din nou să convingă publicul cinefil din Cluj cu o poveste de o simplitate înşelătoare, purtînd amprenta clară a co-scenaristului Răzvan Rădulescu (alături de Alexandru Baciu şi de regizorul însuşi), care, judecînd după omniprezenţa sa, fie şi în calitate de consultant, e un fel de, mutatis mutandis, Marius Moga al scenaristicii româneşti actuale, un sine qua non al filmelor noastre contemporane. După Furia şi după Hîrtia va fi albastră, filme cu mize (mai) „mari“, Radu Muntean virează cu Boogie spre tema crizei de cuplu, dar tot aşa, cu un story cu unitate de timp şi de acţiune, care are darul să păstreze şi unitatea de atmosferă, cu amprenta unei naturaleţi a replicilor şi a situaţiilor la care contribuie de bună seamă şi actorii (Dragoş Bucur, june-fetiş, alături de Andi Vasluianu – dar nu în acest film –, al tinerilor noştri regizori; Mimi Brănescu – altă figură omniprezentă în filmele de lung şi scurtmetraj de la TIFF; Adrian Vancică şi Anamaria Marinca). Subtilitatea, finalul „fără final“, concentrarea pe situaţii derizorii, absenţa retorismului – atît la nivelul replicii, cît şi la nivelul structurii, al articulării poveştii –, decuparea anticalofilă a unei „simple“ (sic) felii de viaţă cu, de fapt, o deschidere mult mai largă sînt deja elementele de manieră ale scenariilor lui Răzvan Rădulescu şi, deocamdată, cîteva dintre ingredientele de succes ale filmelor lui Puiu, Mungiu, Muntean ş.a.

 

Cu un relativ element de noutate în Boogie – umorul mai puţin sec decît în precedentele filme şi mai firesc decît acela din Offset, unde amestecul de dramoletă şi comic nu se lega, rămînînd un fel de maioneză „tăiată“. Una peste alta, prin Boogie, minimalismul cinematografic autohton îşi continuă cu succes aventura. Ceea ce nu înseamnă că e singura aventură posibilă.