Ar fi trebuit să ne oprim pentru un scurt comentariu asupra
recent încheiatului congres (sau ce-o fi fost...) al PNL şi asupra
consecinţelor acestuia – reconfirmarea lui Crin Antonescu ca preşedinte al
Partidului Naţional Liberal – şi să analizăm locul şi rolul pe care îl poate
juca PNL pe eşichierul politic actual. Ar fi trebuit să ne oprim puţin şi să
analizăm situaţia creată în politica românească, în care,
fugarii-demisionarii-plecaţii, aşa-zişii independenţi (iată încă un cuvînt plin
de superbie care se încarcă de înţelesuri negative sub ochii noştri) capătă o
pondere nepermisă şi periculoasă. Ar fi trebuit să ne oprim puţin asupra
votului dat în Comisia de Politică Externă a Camerei Reprezentanţilor din
Congresul SUA, care a acceptat o rezoluţie de clasificare a crimelor comise în
1915 de către Imperiul Otoman drept genocid.
Scandalul diplomatic e deja la început, autorităţile de la
Ankara l-au rechemat pe ambasadorul de la Washington şi, în mod cert, vor
începe jocurile de culise şi presiunile de tot felul. Ale Departamentului de
Stat, ale Pentagonului, ale diverselor cancelarii care nu doresc, cu nici un
chip, aşezarea unei crime împotriva umanităţii la locul definitiv incriminat de
istorie şi de restul comunităţii internaţionale. Un subiect grav de politică
externă, dar care nu are relevanţă şi nu prezintă interes în România. Aici, în
România, toate căcăţişurile – scuze pentru termenul nu foarte academic utilizat
– legate de protagoniştii scenei politice actuale capătă dimensiuni cosmice.
Sau se dovedesc, pînă la urmă, hilare, manipulînd o opinie publică ancorată
puternic într-un contingent tot mai agresiv pe zi ce trece.
Am făcut acest scurt inventar de teme pentru că dorim să
amintim personalitatea unui distins cărturar român. Un mare umanist şi
intelectual de anvergură europeană, cel ce a fost – iar acum pare uitat –
regretatul Petru Creţia. Sigur că „lumea bună“ şi cititorii de reviste
culturale ştiu bine dimensiunea reală a acestei polimorfe personalităţi. Dar nu
despre cultură vrem să pomenim în aceste clipe, ci tot despre politică.
Nu am fi ajuns la aceste divagaţii cu gust amar, dacă
agenţiile de ştiri nu ar fi anunţat, cu seninătatea rece a ştirilor, că
ucigaşul lui Gheorghe Ursu nu ar fi comis o nouă crimă în Danemarca. Aşa am
aflat că un criminal odios, cu un nume greu de uitat, Clită, a fost eliberat
(!?!) pentru... bună purtare!!! Înainte de executarea integrală a sentinţei –
ştim bine cum a decurs ancheta şi procesul interminabil al acestui caz tragic
–, fiind plecat din ţară, ucide cu sînge rece o femeie. Sîntem din nou pe
agenda buletinelor de ştiri, poate iese, din nou, de un film bun.
Cazul acestui torţionar ne readuce în memorie cazul Petru
Creţia. Şi asta, să amintim imediat, datorită unui portret plin de căldură şi
simpatie făcut de fostul său student, Cristian Bădiliţă, în volumul de eseuri
Asceză şi copilărie (Editura Curtea veche, 2009).
În decembrie 1989, Petru Creţia, aflat la Cambridge, în
Anglia, a scris un energic text de condamnare a regimului comunist din România.
Text difuzat de Radio Europa Liberă, cînd deja evenimentele de la Timişoara
erau în curs. Petru Creţia, contrar unei logici minime de autoapărare, revine
în ţară. Nu apucă să fie anchetat şi arestat după întoarcere, dar după cîteva
luni doar, în primăvara anului 1990, este bătut cu bestialitate de
nu-se-ştie-cine. Casa este devastată, iar detaliile acestei mîrşăvii sînt redate
de Bădiliţă, folosindu-se de mărturia profesorului de greacă şi latină, Petru
Creţia.
Cu FSN la putere, haidamacii care îl stîlcesc în bătaie pe
marele clasicist nu sînt descoperiţi. Aşa cum nu au fost descoperiţi bătăuşii
lui Banu Rădulescu, aşa cum nu sînt descoperiţi şi condamnaţi asasinii Annei
Politkovskaia. (Jurnalul rusesc al Annei Politkovskaia va apărea la sfîrşitul
acestei luni la Editura Meteorpress). Ni se pare incredibil tot ce se întîmplă
în această ţară, chiar dacă nu ne mai miră nimic. Marian Clită este eliberat
din puşcărie şi ucide din nou; porcării de tot felul, de la crimele din
decembrie 1989, mineriade şi alte momente contondente ale istoriei noastre
recente nu-şi găsesc rezolvarea în justiţie şi noi o tot ţinem cu dezbateri
teoretice şi condamnări formale ale crimelor comunismului. Ni se pare că e ceva
tulbure în toate aceste poveşti. Reale. Cine şi de ce nu vrea să se ştie
adevărul şi, mai mult, de ce condamnarea crimelor şi a criminalilor şi
reparaţiile morale aduse victimelor nu devin o realitate şi o certitudine?
Morală, în primul rînd, pentru mersul înainte al unei naţiuni. Cu arestări
spectaculoase şi bine regizate mediatic, precum cea avîndu-l ca protagonist pe
patibularul primar Antonie Solomon al Craiovei, nu se face dreptate. Şi nici nu
induc un sentiment de încurajare a adevărului. Ceva e tulbure şi aranjat în
culisele puterii politice. De ieri, de azi, tare am vrea să nu fie şi de mîine
şi pentru totdeauna. Ar fi o lipsă teribilă de speranţă...
Textul scris de Petru Creţia, în decembrie 1989, pentru
Radio Europa Liberă, contra lui Ceauşescu, îşi păstrează, din păcate, mesajul
neschimbat. Cine l-a bătut cu o violenţă demnă de mardeiaşii securităţii pe
Petru Creţia în 1990? Nu ştim nici astăzi, aşa cum degeaba a fost condamnată
bestia care l-a ucis pe Gheorghe Ursu.
Justiţia română, cu magistraţii şi mecanismele ei, cu
salariile şi sporurile ei pentru regimul de condiţii speciale de muncă, pare o
glumă urîtă a prezentului, pe lîngă atîtea altele ale trecutului. Procesul comunismului
în România a început degeaba şinu va
produce efecte vreodată, cîtă vreme e pus în braţele unuia care chiar nu are
treabă cu el. Hăhăhă!
Doar vorbe pentru voturi şi aburit gloata. Şi atît.
Nu mai avem nimic de adăugat. Un gînd ca o lumînare aprinsă
pentru Petru Creţia, Banu Rădulescu, Anna Politkovskaia şi toţi ceilalţi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters