OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În urmă cu nouă-zece ani, făcea furori o formulă – „disoluţia Autorităţii“ – lansată de Cristian Tudor Popescu într-un articol vituperant şi menită a descrie presupusa anomie care ar fi guvernat, în acea vreme, România. Democraţia se afla sub ultimul mare asediu mineresco-securisto-peremistic, iar puterea, avînd în centru Convenţia Democratică, devenise, în percepţia publică, groparul tuturor iluziilor de reformă şi modernizare pe valul cărora se instalase, în ianuarie 1997. Corbii presei stîngiste se înfruptau cu voluptate din eşecurile guvernării – o parte din ele fiind cauzate de incoerenţa în exerciţiul actului administrativ, de incompetenţa şi de luptele intestine, altă parte însă fiind rezultatul unui sabotaj sistematic. Autoare din umbră – reacţiunea, care şi-ar fi dorit menţinerea României în starea de paraplegie postcomunistă. Marius Tucă era, pe atunci, amfitrionul talk-show-urilor de largă respiraţie, la care invitaţii – locotenenţi patibulari ai lui Miron Cosma sau ziarişti care construiseră, cu pana lor şi cu banii dubioşi ai altora, presa de tranziţie – perorau împotriva PNŢCD-ului şi a lui Emil Constantinescu.

 

Atunci au fost inventate, în aceleaşi laboratoare ale manipulării, cele mai imunde calomnii la adresa creştin-democraţilor şi a preşedintelui. Agonia Convenţiei a relevat – cînd era, deja, prea tîrziu – fragilitatea şi inconsistenţa propriilor proiecte, dar şi a exponenţilor politici ai Dreptei în raport cu misiunea de remodelare a României, iar susţinătorilor săi, adevărul că neocomuniştii nu pierduseră, de fapt, puterea în 1996. Totuşi, chiar dacă electoratul a metabolizat sintagma şi i-a amendat drastic pe presupuşii vinovaţi, aşa-zisa disoluţie a autorităţii a rămas doar o formulă abuzivă şi tendenţioasă, care nu acoperea realitatea şi disimula slab aversiunea autorului faţă de politicienii de dreapta, în special faţă de Emil Constantinescu. România nu s-a prăbuşit sub presiunea sindicalismului radical cu valenţe paramilitare, alimentat politic de forţele retrograde, şi nici sub povara datoriei externe uriaşe care, cumulată cu falimentele bancare, celebre în epocă, născuseră premisele colapsului financiar. În pofida unui parlamentarism serios avariat după alegerile din 2000 şi a guvernării pesediste discreţionare ce a urmat, România a intrat, totuşi, în schema europeană. Totul s-a oprit, însă, aici, ca şi cum procesul se încheia odată cu semnarea actului formal al aderării. Instinctul european a funcţionat şi a condus ţara şi pe politicienii ei nevolnici în Uniunea Europeană. Simplul instinct nu a rezolvat însă grava carenţă a inadecvării României la statutul de membru. Era nevoie şi de un efort raţional de ordonare a vieţii publice, de aşezare a ei în matriţă europeană.

 

Consecinţele tergiversării acestei necesare transfigurări politice şi instituţionale se văd. Justiţia precară şi ineficientă, internele anchilozate şi o administraţie centrală şi locală nereformată timp de două decenii, toate mirosind greu a corupţie, fac din România bastardul Uniunii Europene, acceptat în 2007 numai pentru că există generosul proiect al unei „mari familii“. Cei care s-au declarat, încă de la început, sceptici cu privire la şansele europenizării unui stat ca România, regretă acum că intransigenţa lor nu a fost în măsură să blocheze sau măcar să amîne aderarea şi cer sancţiuni pentru corigentul din Est. Privit dinspre Haga, Berlin sau Roma, Bucureştiul pare un consumator de fonduri europene fără vreo finalitate palpabilă şi, în acelaşi timp, un periculos exportator de infracţionalitate. Partenerii României constată, în schimb, eşecul exportului de norme, standarde şi reguli în materie de justiţie, poliţie sau administraţie. Acestea asigură organismului statal funcţionarea în vremuri normale, dar şi un grad ridicat de imunitate la viruşii instabilităţii sociale sau ai anarhiei, pe care efectele crizei economice i-ar putea activa.

 

La Bucureşti, pe fondul multiplicării jafurilor comise cu violenţă, ministrul de Interne, recent încoronatul Nica al III-lea, anunţă angajarea a 2.000 de poliţişti care, prin simpla lor prezenţă stradală, trebuie să descurajeze tîlhăriile şi să dea încredere şi siguranţă cetăţenilor. Lipsa de viziune face din cantitate criteriul suprem şi soluţia pentru orice. 2.000 de poliţişti – dintre care, probabil, cîteva sute se vor angaja doar pentru a îngroşa rîndurile armatei de mici corupţi – nu vor aduce liniştea prin cartiere sau la ghişeele băncilor şi ale caselor de schimb. Pe de altă parte, furtul masiv de arme din depozitul de la Ciorogârla, de neconceput pe vremea cînd stagiul militar era obligatoriu, a fost posibil în condiţiile presupusei profesionalizări a armatei române. Totodată, Gorbunovii umblă liberi pentru că se pot strecura prin fisurile unui sistem judiciar disfuncţional şi corupt, şi nu din cauza efectivelor insuficiente ale Poliţiei sau ale Jandarmeriei. Timoraţi, ministeriabilii tratează labilităţile structurilor de forţă – vizibile acum, mai clar ca altădată – cu recrutări de personal, în vreme ce presa pare tentată să reia ca ipoteză de lucru vechea idee a disoluţiei Autorităţii.