OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iubirea nemărturisită a politicienilor şi admiraţia nemărginită a guvernanţilor s-a pogorît, în sfîrşit, asupra artiştilor, sub forma unor cazne şi pedepse financiare greu de suportat.

În primul rînd, sîntem vinovaţi pentru apartenenţa noastră mişelească la sistemul bugetar, care însumează cei trei piloni esenţiali ai emancipării unei naţiuni: învăţămîntul (formarea şi cunoaşterea), sănătatea (mentală şi fizică) şi cultura (perenitatea spirituală). Pentru această nesăbuinţă vom avea salariile micşorate cu 25%.

În al doilea rînd, trebuie să plătim pentru scurtul interval în care am înţeles, după zeci de ani de tăcere şi de pustiu, că, în Europa, creaţia este răsplătită.

În anul 1996, Legea 8, care reglementează drepturile de autor şi drepturile conexe, a început să plutească ca un spectru tulburător pe deasupra geografiei aţipite a României.

Întîi, s-au opus cei care trebuiau să achite aceste drepturi „nesimţite“ din „modestele“ lor resurse financiare. Bietele victime erau: posturile de televiziune, studiourile de radio, societăţile comerciale de profil, terasele, restaurantele etc., etc.

După cîţiva ani de funcţionare căznită a Legii, Guvernul României îi demască, iată, pe adevăraţii „profitori“, pe adevăratele „hiene“ ale economiei româneşti – posesorii drepturilor de autor, printre care se află la loc de cinste artiştii.

Cine ne conduce? Cine ne judecă? Cine ne guvernează?

Noi, artiştii, vom fi zdravăn impozitaţi cu 30% şi, în plus, vom fi obligaţi să plătim 5% pentru asigurări de sănătate (procente deja reţinute din salariu) şi 5% pentru pensie (deja reţinute din salariu).

În justiţie, există un principiu: non bis in idem, care se poate traduce prin „nimeni nu poate fi condamnat de două ori pentru aceeaşi cauză“. În România, artiştii pot fi condamnaţi de nenumărate ori conform altui principiu original, acela al „solidarităţii“. Eşti obligat, din spirit de solidaritate, să plăteşti o dată, de două ori... de şapte ori, pentru hoţia, incompetenţa, complicitatea, demagogia, corupţia, cabotinismul şi prostia guvernanţilor.

Actorii nu pot bloca şosele, nu pot opri metrouri, nu pot sparge geamuri.

Sînt în jur de patru-cinci mii de oameni. Sînt puţini. Nu pot să facă toate aceste lucruri, şi nici nu vor.

Prezenţa lor printre oameni, ca şi naşterea lor pe pămînt, e încărcată de alte sensuri, de alte mesaje. Ei nu pot închide teatrele, nu pot întrerupe comunicarea cu spectatorii (şi ei bugetari şi, fireşte, pedepsiţi pentru această nesăbuinţă), pentru că ar fi ca atunci cînd o fiinţă e obligată să nu mai respire.

Dumneavoastră, publicului nostru, ne adresăm astăzi şi vă rugăm să înţelegeţi revolta şi disperarea noastră, aşa cum şi noi vom continua să vă înţelegem şi să vă fim parteneri în atîtea întîmplări artistice minunate.

Marele Caragiale ar fi pierdut cu siguranţă o mare parte din drepturile sale de autor, solidar în spirit cum îl ştim cu toate guvernele României. Şi ar fi exclamat probabil: „Bravos naţiune! Halal guvernare!“.

Cine ne conduce? Cine ne judecă? Cine ne guvernează ?

 

Secretar general USIS,

Mugur ARVUNESCU

actor,  Teatrul Odeon, Bucureşti