Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu
una, cînd citesc din Eminescu, nu am nicidecum senzaţia că
excavez un mormînt sau că mă înăbuşă praful gros
depus pe o statuie. Cînd citesc din Eminescu am pur şi simplu
impresia reconfortantă că dialoghez cu un spirit viu; iar dialogul
acesta nu presupune, ţin s-o subliniez cît se poate de apăsat,
o admiraţie necondiţionată, extatică. Nu mă prefac că nu observ
micile sau marile stîngăcii, nu mă autosugestionez că îmi
place chiar orice text ce poartă semnătura lui Eminescu – fie
poem, fie text prozastic, fie încercare dramatică sau
însemnare jurnalistică –, nu am la fiecare rînd
revelaţia capodoperei, dar nici nu mă împiedic de orice
cacofonie sau de orice frază mai puţin reuşită, surîzînd
„superior“ de la „înălţimea“ postmodernului dedulcit
doar cu fineţuri experimentale. Din Eminescu citesc de plăcere,
cînd am timp, nu din obligaţie profesională, încercînd
să pun în paranteză teancurile de volume de exegeză (unele
de referinţă, altele mediocre), pe care le-am citit sau răsfoit
din adolescenţă pînă acum...
Cînd, după ani de căutări prin
anticariatele bucureştene, am găsit, în sfîrşit,
ediţia completă a operei lui Eminescu – ediţia Perpessicius,
Creţia, Vatamaniuc, în 17 volume –, m-am bucurat ca de o
mare împlinire. Am simţit atunci mai mult ca oricînd
greutatea (şi la propriu, şi la figurat), a literaturii
eminesciene. Chiar şi masa enormă de texte eminesciene, care nu
configurează o operă încheiată, desăvîrşită, ci
(doar) un imens şantier, înseamnă mai mult decît
consideră unii preţuiţi contemporani ai noştri, gata oricînd
să-şi amintească de faptul că, „uitat la soare, pe fereastră,
creierul şlui Eminescuţ s-a alterat“.
Nu-l consider pe Eminescu „mare“
pentru că aşa mi s-a spus la şcoală şi pentru că nu m-aş putea
despărţi de nişte prejudecăţi mitizante, ci pentru că descopăr
(folosesc anume indicativul prezent...) la el viziune şi anvergură.
Un lucru îmi e tot mai clar, pe măsură ce mă îndepărtez
de anii şcolarităţii (la alţii, lucrurile se petrec, se pare,
exact invers: pe măsură ce se maturizează, îşi descoperă o
tot mai profundă aversiune faţă de literatura lui Eminescu...),
anume că opera eminesciană, cu toate denivelările ei (dar există
oare vreun scriitor a cărui operă să nu prezinte denivelări?!), e
un proiect despre care, din fericire, nu se va putea spune prea
curînd totul.
E nevoie de ceva mai multă generozitate hermeneutică
În urmă cu zece ani, în
contextul renumitului dosar Eminescu, Nicolae Manolescu făcea o
observaţie la care merită să reflectăm în continuare:
nimeni nu a mai propus de la Ion Negoiţescu încoace („ultimul
mare cititor al lui Eminescu“) o nouă lectură critică a operei
eminesciene. S-au scris, e adevărat, temeinice studii de poetică,
analize tematice, decupaje bachelardiene, exegeze sofisticate, s-a
făcut avenit analiza contextului şi a receptării; dar nu şi o
relectură critică, orientată spre (re)valorizare, vertebrată de
ambiţia verdictului axiologic. Această observaţie a criticului
Nicolae Manolescu rămîne valabilă, probabil pentru destulă
vreme de aici înainte. După 1989, s-au scris/publicat destule
cărţi despre Eminescu, cele mai multe remarcabile, de la cartea
Ioanei Both, Eminescu şi lirica românească de azi: citatul
eminescian în poezia contemporană românească (Editura
Dacia, 1990), sau aceea a Marianei Neţ, Eminescu, altfel: limbajul
poetic eminescian, o perspectivă semiotică (Editura Minerva, 2000),
pînă la volumul profesorului George Gană, Melancolia lui
Emines-cu (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002), de la
Eminescu: o anatomie a elocvenţei (Editura Minerva, 1994) de Monica
Spiridon pînă la Eminescu. Negocierea unei imagini (Editura
Cartea Românească, 2008) de Iulian Costache ori de la studiul
Ilinei Gregori, Eminescu la Berlin (publicat iniţial în
volumul Studii literare, la Editura Fundaţiei Culturale Române,
în 2002, şi reluat, într-o variantă extinsă, în
Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, volum apărut
anul acesta la Editura ART), pînă la acela al lui Caius
Dobrescu, Mihai Eminescu. Imaginarul spaţiului privat, imaginarul
spaţiului public. (Şi voi fi omis, mai mult ca sigur, din această
succintă enumeraţie, alte cîteva titluri din bibliografia
recentă a exegezei eminesciene, demne de a fi menţionate...) Cu
toate acestea, nici unul dintre studiile amintite nu reprezintă o
relectură critică. „N-avem o astfel de relectură. Studii
serioase, da [...], dar exegetice, nu critice, valorificatoare, cu
alte cuvinte, bune pentru specialişti, nu pentru cititori.“
Observaţie justă.
Mă despart, totuşi, de punctul de
vedere al lui Nicolae Manolescu, atunci cînd vine vorba de
direcţia în care ar trebui să se îndrepte o nouă
lectură a operei eminesciene, îngăduindu-mi să fiu reticentă
faţă de strategia „contemporaneizării“ autorului. „Trebuie
să avem, mai întîi, curajul de a ne despărţi de
Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem
contemporan“ – afirmă criticul foarte tranşant. Nu cred că îi
putem recupera cu adevărat pe clasici citindu-i infidel, în
spiritul timpului nostru şi al idiosincraziilor noastre. Cred, mai
degrabă, în fertilitatea unei analize care ţine seama de
epoca în care s-a manifestat autorul, fără decontextualizări
şi actualizări forţate. Dezirabil ar fi să încercăm a-l
înţelege pe Eminescu, nu să-l luăm pur şi simplu ca pretext
pentru încercarea obstinată de a ne înţelege pe noi
înşine. E nevoie, pentru asta, de ceva mai multă generozitate
hermeneutică, de transgresarea inerţiilor noastre autiste de
lectură. Nu citim (numai) ca să ne regăsim pe noi într-un
text străin, citim sau ar fi de dorit să citim (şi) ca să
(re)găsim în acel text o alteritate.
Atemporalizarea clasicilor – prilej de evaziune
Nu pot să nu văd în încercarea
de contemporaneizare a clasicilor şi o tentaţie a
instrumentalizării lor ideologice. Ştim prea bine că în anii
proletcultismului „recuperarea“ lui Eminescu însemna
decuparea şi „croşetarea“ operei autorului după criterii
convenabile ideologiei epocii; în anii cu pricina, imaginea
agreată a lui Eminescu era aceea a „revoluţionarului“, a celui
ataşat de „copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare“.
După 1965, imaginea aceasta capătă contururi noi, în acord
cu schimbarea la faţă a comunismului autohton, devenit
(cvasioximoronic) naţional-comunism. În plus, în anii
’70-’80 era convenabil să te prevalezi de moda/voga acelei
metode de travestire a oricărui clasic în „contemporanul
nostru“ – în contextul comunist al rescrierii orwelliene a
istoriei nici nu se putea, de altfel, să-l restitui pe Eminescu sau
pe Caragiale epocii lui. Atemporalizarea clasicilor oferea prilejul
evaziunii de sub tirania comandamentelor discursului ideologizant.
Schimbînd ceea ce e de schimbat,
mă tem ca actualele noastre prejudecăţi ideologice – de această
dată fiind vorba de o ideologie culturală, cea a postmodernismului
– să nu ne împiedice să-l (re)citim cu luciditate pe
Eminescu. Mă tem că, văzîndu-ne în imposibilitatea de
a face, cu argumente pertinente, din Eminescu un postmodern(ist)
avant la lettre (cu Slavici, de exemplu, se întîmplă la
fel; nu toţi autorii trecutului se pretează la o relectură prin
grila est-etică postmodernă), îl vom privi ca pe un autor
vlăguit.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters