OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În interviul acordat săptămîna trecută revistei noastre, profesorul Mihai Zamfir vorbeşte răspicat despre „decapitarea intelectuală de proporţii“ pe cale a se produce la Universitatea Bucureşti, din raţiuni financiare implacabile. Pentru a evita colapsul financiar, conducerea Universităţii Bucureşti a dispus respingerea cererilor de prelungire a activităţii didactice pentru profesorii care au împlinit deja 65 de ani şi care, conform Legii învăţămîntului, ar fi avut dreptul să rămînă în facultate pînă la 70 de ani. Victime ale acestei măsuri vor cădea – anul acesta sau anul următor – nume grele ale învăţămîntului universitar, profesori care de-a lungul anilor au format generaţii întregi de studenţi şi care, departe de a fi un „balast“ pentru sistem, asigură, prin competenţa lor profesională, calitatea actului educaţional. Faptul că în România ultimilor ani nu se mai pune mare preţ pe profesionalism, pe valoare, pe calitatea umană şi intelectuală nu mai e o surpriză pentru nimeni. Ne-am iluzionat, totuşi, că Universitatea funcţionează după alte reguli decît cele ale societăţii de consum, chiar dacă, din 2000 încoace, indiferent de culoarea politică a miniştrilor responsabili de educaţie şi cercetare, sistemul educaţional a mers din rău în mai rău.

 

De falimentul educaţiei şi cercetării nu se face vinovat doar „sistemul Bologna“ – preluat tale quale, fără să fi încercat cineva să nuanţeze sau să diferenţieze planurile de învăţămînt în funcţie de specificul fiecărui domeniu în parte –, ci toţi cei care s-au aflat, în aceşti ultimi nouă ani, la cîrma învăţămîntului românesc. Aşa se face că am ajuns să croim programe de licenţă, masterate şi şcoli doctorale nu în funcţie de ceea ce ar trebui să ştie absolvenţii, ci de calculele contabililor Universităţii. Aşa se face că, din raţiuni strict financiare, s-a tot mărit numărul celor admişi la studii aprofundate şi doctorat, ceea ce compromite pe de-a-ntregul orice criteriu de performanţă intelectuală. Dispoziţiile care vin de la Rectorat sau de la minister nu sînt de natură să amelioreze situaţia, ci au ca efect o drastică accentuare a degringoladei. Pentru că nu prin pensionarea unor oameni de la care studenţii au încă multe de învăţat se pot rezolva maladiile cronice ale educaţiei şi cercetării, ci prin regîndirea sistemului de finanţare a învăţămîntului universitar care, de ani buni, nu mai produce decît impostori cu diplome şi titluri, în proporţie de 80%. Şi asta pentru că, în vreme ce numărul de studenţi a crescut an de an, numărul cadrelor didactice a rămas aproape neschimbat. Sălile de curs şi de seminar s-au împuţinat, numărul departamentelor a crescut, normele didactice s-au tot mărit, iar notele studenţilor s-au diminuat progresiv, ajungîndu-se la situaţia ca majoritatea absolvenţilor să intre în posesia diplomelor cu medii între 5 şi 7.

 

Înainte de 1989 nu aveai voie să laşi corigenţi şi, cu atît mai puţin repetenţi, pentru că în societatea socialistă multilateral dezvoltată nu puteai recunoaşte că unii sînt mai puţin dotaţi intelectual decît alţii. Acum ţi se spune că, dacă faci imprudenţa să pici la examene un număr mare de studenţi, Facultatea nu va mai primi finanţare în anul următor. Ba, mai mult decît atît, eşti nevoit să accepţi la programele de studii aprofundate persoane care, deşi au absolvit la limită 3 sau 4 ani de facultate, sînt dispuse să plătească o taxă pentru a intra în posesia unei diplome. De ce? Pentru că Cineva – nu cadre didactice, ci economişti şi contabili – a decis că, începînd cu anul universitar 2009-2010, programele de masterat nu pot funcţiona decît cu minimum 30 de studenţi, indiferent de specializare. Vă închipuiţi că un masterat de limbi clasice, ca să nu dau decît un exemplu, ar putea aduna 30 de studenţi (din aproximativ 200 de absolvenţi) interesaţi de latină şi de greacă?