OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Parteneriatul cu Statele Unite depăşeşte, abia acum, sfera limitată şi deja tradiţională a acţiunilor militare comune în Irak şi Afganistan şi capătă altitudine strategică. SUA au suficientă încredere în micul lor prieten est-european, încît îi încredinţează un rol-cheie în amenajarea sistemului defensiv care îi va proteja pe aliaţi de rachetele inamice. Achiziţia de prestigiu şi de vizibilitate însoţeşte beneficiul net în planul securităţii. Precaut, preşedintele Băsescu a precizat, totuşi, că îi va reveni Parlamentului rolul de a aproba viitoarele acorduri cu americanii şi, în final, decizia CSAT. Iar pentru a nu fi suspectat de voluntarism păgubos pentru ţară, preşedintele a invocat şi legile în baza cărora CSAT a luat hotărîrea de a participa la proiectul american.

 

Dacă Mircea Geoană, fost ambasador la Washington şi – teoretic – atlantist convins, ezită şi solicită o dezbatere atentă asupra „riscurilor“ pe care le incumbă decizia CSAT, cum altfel decît mărturisindu-şi opoziţia şi sugerînd nevoia unui referendum pe această temă ar fi fost capabil să reacţioneze Ion Iliescu? Acesta a încercat să inducă în eroare opinia publică, afirmînd că SUA au abandonat proiectul iniţial al scutului în urma protestelor societăţii civile din ţările-gazdă, Polonia şi Cehia. Nostalgiile îl copleşesc pe fostul comunist, căruia soarta – ironică, aşa cum este de atîtea ori –  i-a rezervat rolul de titular la Cotroceni în momentul intrării în NATO. Grevată de tare ideologice, poziţia sa reaminteşte de cea a PSD din 1999, în timpul disputelor din Parlament pe marginea propunerii preşedintelui Emil Constantinescu de a deschide spaţiul aerian naţional bombardierelor americane care urmăreau să îmblînzească despoticul regim Miloşevici. O astfel de dezbatere îşi doreşte, probabil, Ion Iliescu, şi în cazul scutului antirachetă, o dezbatere în care antiamericanismul latent, ascuns în intimitatea gîndirii multora dintre politicienii noştri, ar erupe, din nou, violent. Diferenţa ar fi aceea că, în 1999, americanii puteau accepta reticenţele României faţă de un război la graniţele sale. În 2010 însă, chiar şi un eventual vot la limită, expresie a ezitărilor României în legătură cu o decizie majoră, ce ţine de interesul strategic al ţării, ar fi de neînţeles.

 

Pe de altă parte, discuţia asupra riscurilor este superfluă. Regimul fundamentalist iranian a rămas egal cu el însuşi, radical în combaterea pe orice căi a civilizaţiei occidentale şi a navei sale amiral, America. Iar România devenise, oricum, o ţintă a rachetelor iraniene odată ce a acceptat baze militare americane pe teritoriul ei. Paradigma în care funcţionează statele sau organizaţiile islamiste este simplă: gazda Americii „imperialiste şi lipsite de credinţă“ devine, automat, duşmanul lor. Nici măcar Barack Obama, personalitate cu vocaţia dialogului, nu a reuşit să schimbe această paradigmă şi percepţia asupra unei Americi ieşite din era Bush, dominată de logica confruntării. Iar dacă laureatul Nobelului pentru pace nu a abandonat ideea unui scut de protecţie împotriva rachetelelor iraniene –, operînd doar modificări ce iau în calcul capacităţile militare ale Teheranului –, atunci înseamnă că ameninţarea reprezentată de regimul lui Ahmadinejad este serioasă.