Mărturisesc de la început faptul
că am (ne)şansa de a-i cunoaşte pe mulţi dintre membrii grupului
Erotographos 50 + 1, în calitate de foşti sau actuali studenţi
ori de foşti colegi de generaţie şi nu numai. Este o şansă
faptul că am aflat despre acest volum încă din faza de
proiect, de la doamna profesoară Antoaneta Tănăsescu, al cărei
entuziasm m-a făcut să aştept cartea cel puţin intrigată. Este
însă o mare neşansă pentru că pot fi oricînd acuzată
de subiectivism în reflecţiile laconice pe care le voi nota în
continuare.
Iniţiativă admirabilă, volum
eterogen
Transformarea unei teme de curs
opţional susţinut la Facultatea de Litere din Bucureşti de către
prof. univ. dr. Antoaneta Tănăsescu într-un volum redactat de
foştii sau actualii studenţi care au frecventat cursul este cel
puţin o iniţiativă admirabilă. Mai ales cînd compania în
care mulţi dintre aceşti studenţi îşi fac debutul în
volum cuprinde nume precum Zoe Petre, Ioana Pîrvulescu şi
Antoaneta Tănăsescu. Un deziderat lăudabil – a vorbi astăzi
despre Scrisoarea de iubire, dragoste, amor din (prea) multe
perspective –, cu o realizare asupra căreia trebuie să formulez
cîteva rezerve, în parte de fond, în parte de formă
(prin care înţeleg aici structură şi organizare a volumului
şi a textelor incluse în volum).
Multe dintre aceste obiecţii pornesc
de la numele autorului colectiv înscris pe coperta cărţii –
Erotographos 50 + 1 – care, dacă nu şochează prin numărul de
autori care discută despre tema scrisorii de dragoste (51) în
nu mai mult de 268 de pagini, surprinde şi intrigă cel puţin. O
temă extrem de generoasă şi de ofertantă precum scrisoarea de
iubire, dragoste, amor, tratată din perspective multiple, prea
diverse, de specialişti şi începători deopotrivă (aceştia
din urmă de valori la fel de diferite), în absenţa unei
coloane structurante a volumului, care să îi dea coeziunea
necesară unei abordări tematice, riscă să submineze un proiect
altfel plin de entuziasmul specific oricărui început.
Ceea ce ar fi putut fi un volum tematic
actual, gîndit metodic şi tratat coeziv de un număr mai
restrîns de autori, devine un volum mult prea eterogen pentru a
convinge pînă la capăt. Din păcate, eterogenitatea este unul
dintre… păcatele şi nu plusurile acestui volum dedicat unei teme
atît de vechi şi (probabil) veşnic intrigante precum amorul,
iubirea ori dragostea. Din această eterogenitate a textelor şi a
metodelor de analiză derivă lipsa de unitate a volumului şi uneori
chiar a subiectului (există unele texte care folosesc scrisoarea de
dragoste drept pretext pentru eseu şteoreticţ – textele
Alexandrei Brovchin, Loredanei Buzoianu, Andreei Dobre şi Alexandrei
Florescu – sau pentru exortaţii filozofice fără o legătură
neapărată cu tema, precum textul lui Bogdan Cristea). Mai mult,
numărul mare al semnatarilor volumului conduce la reunirea unor
texte inegale valoric între copertele aceleiaşi cărţi
(există abordări teoretice foarte bine documentate, precum cele
aparţinînd prof. Zoe Petre, prof. Antoaneta Tănăsescu, texte
care vorbesc ludic şi anticlişeistic despre o temă clişeizată,
precum textul Ancăi Băicoianu; dar există şi texte tributare
clişeelor de gîndire asociate temei amorului, concepute mai
ingenuu şi candid, care aparţin celor mai tineri dintre autori,
care sînt în ultimul an de facultate).
Eterogenitatea, lipsa de unitate şi
textele inegale valoric ar fi putut fi întrucîtva
suplinite de o argumentaţie teoretică a titlului volumului (poate o
prefaţă), care ar fi impus o structură cel puţin prin intenţie,
însă şi această argumentaţie lipseşte. Ea ar fi explicat
într-o oarecare măsură diversitatea abordărilor, care
variază de la cele de identificare perfectă cu tema (în
sensul lui Georges Poulet, „a te lăsa locuit de obiect“, cu
rezultate diferite, de la uimire şi empatie la candoare) pînă
la cele ironice, postmodern(ist)e. Acestor patru obiecţii formulate
pînă în acest punct li se adaugă o a cincea: plaja prea
largă spre laxă a subiectului şi a perspectivei din care acest
subiect este configurat. Colajul ca tehnică de structurare a unui
volum nu este întotdeauna garantul unei reuşite, iar
democratizarea postmodernă a vocilor care se aud pe tema scrisorii
de amor egalizează întrucîtva nedrept perspectivele,
făcînd ca una aşezată în rigorile unui text ştiinţific
să fie pe picior de egalitate cu alta ingenuă şi amatoristică,
tributară clişeelor asociate temei.
Logica şi ordinea capitolelor
Să privim însă logica şi
ordinea capitolelor, aşa cum se succed ele în volum. Un prim
capitol grupează un corpus de trei texte care funcţionează ca
premise teoretice, ce vizează acoperirea unei zone istorice şi
culturale destul de largi: de la scrisoarea din Grecia Antică
studiată de Zoe Petre, la caracteristicile retorice ale scrisorii în
general, din punct de vedere lingvistic, ca variantă a stilului
epistolar (Alex Nicolae) pînă la descrierea modificărilor
survenite în viaţa scrisorii de amor în epoca e-mailului
(Adina Dragomirescu). Ultimele două textele au un oarecare umor
autoreferenţial (Alex Nicolae şi Adina Dragomirescu), dar, din
păcate, sînt puţin focalizate pe tema anunţată paratextual.
Prezenţa lor în debutul acestui volum este justificată numai
prin caracterul lor teoretic, nu şi prin conţinut. Ar fi fost mai
utilă analizarea mijloacelor stilistice ale scrisorii de dragoste,
precum şi felul în care epoca e-mailului modifică retorica
scrisorii de amor.
Capitolul al doilea, „Lumea
corespondenţei“, grupează texte foarte diverse sub un titlu
generic. Antoaneta Tănăsescu semnează un scurt „remember“ ce
prezintă o serie de reguli şi modele epistolare, un scurt istoric
pentru spaţiul românesc (1840-2009), deosebit de util pentru
înţelegerea istorică a unui model literar (scrisoarea de
amor) şi nu numai. Anca Băicoianu notează cîteva reflecţii
pe marginea unei antologii de scrisori de dragoste, „Courrier du
Coeur: Anthologie des plus belles lettres d’amour“. Scrisoarea de
dragoste e autentică nu pentru prezent, ci retrospectiv,
destinatarul e viu – paradoxal – numai cînd trăieşte în
amintirea expeditorului. Morţii sînt singurii care trăiesc,
iar absenţa e mai prezentă atunci cînd rămîne o
absenţă insurmontabilă prin scrisoarea de dragoste. Un cinism, aşa
cum îl numeşte autoarea, dar un cinism foarte… realist.
Scrisorile rămase în manuscrisul memoriei sînt singurele
autentice. Alături de texte de acest tip există şi un fragment
extras din lucrarea de licenţă a Dianei Leca, despre evoluţia
mijloacelor de a scrie o scrisoare, focalizată aici pe scrisoarea de
amor, fără a o aprofunda.
Capitolul al treilea conţine un
„Chestionar“ adresat studenţilor care frecventează cursul
doamnei prof. Antoaneta Tănăsescu, aceasta concluzionînd, în
urma lecturării răspunsurilor date de studenţi privind locul
scrisorii de dragoste în propria lor existenţă, că, în
această temă, totul stă sub semnul inexprimabilului: iubire
(obiectul real), scrisoarea de iubire (transmutarea artistică a
obiectului real) şi conceptul de scrisoare de iubire (reprezentarea
raţională a obiectului artistic). Să remarcăm aşadar, nu fără
frustrare, că nu putem spera la nici un fel de răspuns (desigur, nu
definitiv!) privind nici una dintre aceste trei dileme, la închiderea
cărţii. Întrucîtva, acest inexprimabil atinge şi
structura volumului şi a succesiunii textelor în interiorul
capitolelor.
Capitolul al patrulea, „Raftul de
cărţi“, aduce alături texte vechi, ale foştilor studenţi care
au frecventat cursul (Marius Chivu, Bogdan Cristea) şi texte noi,
precum două scrisori despre dragostea din studiile critice şi
literatură. Alexandra Brovchin şi Loredana Buzoianu alcătuiesc
fiecare cîte un eseu în formă de scrisoare despre Ortega
y Gasset, respectiv Thomas Mann.
Capitolul al cincilea, „Cum ajung
scrisorile din tolba poştaşului pe masa scriitorului“, cuprinde o
serie de traduceri din scrisori din secolul al XVIII-lea englez,
realizate de Roxana Eichel, Iuliana Dumitru şi Vincenţiu Iacob.
Capitolul al şaselea, „Epistolar“,
propune o croşetare de fragmente din celebre epistole: Ioan Gură de
Aur-cuvioasa Olimpiada diaconiţa, Héloise şi Abélard,
Mariana Alcoforado, Eminescu-Veronica, Kafka şi Milena,
Rilke-Ţvetaieva-Pasternak, Cioran-Friedgard Thoma, Hannah
Arendt-Heidegger (textele sînt antologate şi decupate în
formule de adresare, formule de încheiere şi cuprinsul
propriu-zis al scrisorii).
Un elocvent autoportret al clipelor
timpului
Capitolul al şaptelea, cel de
încheiere, „Ceea ce e important e invizibil pentru ochi“,
îi aparţine Antoanetei Tănăsescu. Aici aflăm unele
explicaţii privind alcătuirea eterogenă a volumului: „Pentru că
Scrisoarea de iubire, dragoste, amor nu e o sumă de cărţi, oameni
şi ani, ci, mai degrabă, o stare de spirit greu de «tradus».
Am găsit, oare, cuvintele?“. Scrisoarea de dragoste este „semnul
unui mod de a gîndi, deci de a scrie, prin care o epocă se
defineşte. Ea este un elocvent autoportret al clipelor timpului“.
Reflecţii precum cele mai-sus citate,
alături de textele foarte interesante aparţinînd unor
semnatari ca Zoe Petre, Ioana Pîrvulescu (prezentă cu nuvela
apărută iniţial în antologia Poveşti de dragoste la prima
vedere, Humanitas, 2008), Anca Băicoianu, traducerile excelente
incluse în cel de-al cincilea capitol, riscă să se piardă în
acest colaj de 51 de voci, estompîndu-se diferenţele valorice
dintre abordări.
Dacă ar fi să selectez din acest
colaj (asumîndu-mi subiectivitatea inerentă oricărei alegeri)
partea în care obiecţiile formulate la începutul acestei
cronici nu se verifică, m-aş opri asupra nucleului capitolului al
cincilea, poate singurul care dă dovadă că mai multe voci se pot
armoniza într-un discurs pe tema scrisorii de amor (e vorba
însă de patru voci, nu de 51!). Punerea în scenă a
acestui capitol dovedeşte, alături de calitatea traducerilor
realizate de cei trei masteranzi de la Litere (Iuliana Dumitru,
Roxana Eichel şi Vincenţiu Iacob), precum şi de analizele semnate
de cei patru („în număr două domniţe şi doi cavaleri“,
aceiaşi de mai sus plus Emilian Ghelase), o deosebită fineţe a
observaţiei limbajului adecvat secolului al XVIII-lea englez, precum
şi un spirit ludic postmodern(ist) al celor patru. Spre deosebire de
celelalte capitole, textele semnate de cele „două domniţe şi cei
doi cavaleri“, alături de traducerile realizate din luminatul
secol englez numit „the Augustan Age“, se constituie într-un
corpus bine închegat, care are o teză, o ilustrare a tezei şi,
deja clasicul triptic, introducere – cuprins – încheiere,
care, oricît de banal ar părea, este absolut necesar oricărui
proiect comun mai multor capete de intelectuali. Lucru care nu se
poate afirma însă şi despre celelalte capitole ale volumului,
unde textele nu au coeziunea şi logica succesiunii ale celor incluse
aici.
Secolul al XVIII-lea englez: un
spirit ludic, postmodern(ist), curios şi amuza(n)t
Dar să ascultăm punerea în
scenă postmodern(ist)ă a secolului lui The Spectator, a lui Dryden,
Pope, Addison şi Steele, la care cei patru ne invită şi care
merită citată în întregime pentru că dă măsura
valorii traducerilor şi a analizelor lor, putînd fi inclusă
oricînd, prin limbajul istoric şi cultural adecvat, în
rîndul textelor din care aceştia traduc sau pe care le
discută. În miezul ramei paratextuale, care încadrează
corpusul lor de texte, se păstrează un spirit ludic,
postmodern(ist), curios şi amuza(n)t. Aşadar, iată introducerea în
miniproiectul celor patru: „Prea nobile şi iubite cetitor,/ De ai
poposit între paginile acestui capitol ales, îţi dăm
numaidecît de veste că te găseşti în miezul secolului
al XVIII-lea englez, acolo unde noi, patru mărunţi slujitori ai
literelor frumoase, în număr de două domniţe şi doi
cavaleri, ţi-am pregătit cîteva gustări rare dintr-ale
amorului epistolar al vremii.// De la roman la colecţii cu modele de
scrisori (sau invers?), pe urmele lui Samuel Richardson, şi c-un
ocol pe la-nceputul romanului în împrejmuirea Don
Quijotescă, iubirile se scriu şi se dăruiesc cu vorbe pătimaşe,
peste care eşti invitat să-ţi arunci privirea iscoditoare, ca prin
gaura cheii. Apoi cugetă, alături de noi, la tainica legătură
dintre meşteşugul cuvintelor şi «adevărul» simţirii,
dintre corespondenţa de amor plăsmuită în cărţi şi cea
ieşită din mîna şi gîndul îndrăgostitului
oarecare.// Cînd va fi să afli răspunsul potrivit, purcede
dar tu însuţi la scris şi la iubit (sau invers?) şi fă-ţi
din simţăminte şi cuvinte o poveste, iar pe tine fă-te personaj,
după dorinţă, dragă cetitorule!“.
Colajul de scrisori de secol al
XVIII-lea cuprinde extrase din patru volume de scrisori – „The
Complete Art of Writing Love Letters; or, the Lover’s Best
Instructor“ (Iuliana Dumitru), „Ladies Letter Writer 1“
(Vincenţiu Iacob), „Letters on Love and Marriage“ (Roxana
Eichel), „Letters on Love and Gallantry“ (Roxana Eichel) – şi
un fragment din romanul lui Samuel Richardson, Pamela sau virtutea
răsplătită (Minerva, 1987, traducere de Adina M. Arsenescu).
Umorul şi ironia celor patru se observă şi din selecţia textelor
traduse. Astfel, o scrisoare înflăcărată de amor
(„Curtezanul de duminică; din partea lui Tom. Amoret către
Devotilla“) se încheie cu ceea ce ar putea trece drept un
„P.S.“, deşi nu e încadrat ca atare, în care se
utilizează tehnica anticlimaxului: „Dacă nu eşti doamna în
doliu care a stat în dreapta mea la biserică, poţi să te
duci dracului, căci sunt sigur că eşti o vrăjitoare“ (traducere
de Iuliana Dumitru). Atenţia traducătorilor nu se opreşte asupra
eternelor scrisori de iubire mărturisită în infinite
metafore, aşa cum fac mai tinerii lor colegi incluşi în
volum, ci asupra scrisorilor postiubire, care, fără a fi
resentimentare, au o doză de (auto)ironie. O doamnă jignită că
cel căruia îi trimisese o scrisoare (nesemnată însă)
de amor o făcuse publică, îi scrie din nou, dar pe un alt
ton: „Iar timpul, îmi dau seama, mă va convinge fără
putinţă de tăgadă că înfăţişarea dumitale nu este decît
înzestrarea umilă pe care natura v-a dăruit-o ca să
compenseze pentru o gîndire săracă şi mă va învăţa
să o socotesc o simplă mască ce ascunde golul şi sluţenia
lăuntrice“ (traducere de Vincenţiu Iacob). Prilej pentru ironie
este şi o scrisoare adresată de un tată fiicelor sale, pentru a le
sfătui cum anume să îşi aleagă un soţ, potrivit moralei
secolului al XVIII-lea, neuitînd să puncteze… prostia
feminină în a această chestiune: „Nu caut, prin aceste
învăţăminte, să vă cîrmuiesc gusturile; vreau doar
să vă încredinţez de nevoia de a vă cunoaşte mintea
voastră, lucru care, deşi pare lesnicios, e ceea ce sexul vostru
izbuteşte rar, cu atît mai mult în chestiunea despre
care vă vorbesc“ (traducere de Roxana Eichel). Prostia
atotîncrezătoare sau încrederea prostească a unui
cavaler respins, care se încăpăţînează să creadă în
posibilitatea cuceririi obiectului adorat, prevede, cu un secol mai
devreme, apariţia unuia personaj romanesc de felul ilarului domn
Collins din Pride and Prejudice a lui Jane Austen, protagonist al
unei scene asemănătoare. Cavalerul d’Her către Domnişoara… :
„Da, cu siguranţă veţi prinde dragoste de mine; ştiu ce grăiesc
şi ce cuget: nu vă faceţi o părere atît de bună, vă
conjur, despre nepăsarea voastră; chiar de-ar fi împătrită,
am destulă răbdare pentru a o înfrînge (…) Şi
astfel, după o lungă vreme, împovărată de dragoste,
tandreţe şi preţuire, nu veţi şti ce cale să apucaţi, şi veţi
fi nevoită să mă iubiţi“ (traducere de Roxana Eichel).
Artificialitate şi ironie
Traducerile sînt urmate de cîteva
observaţii ale traducătorilor asupra selecţiei textelor, precum şi
asupra contextualizării lor. Roxana Eichel discută relaţia
real-ficţional în secolul al XVIII-lea ca relaţie
(de)formatoare atît pentru lumea reală, cît şi pentru
cea ficţională, cu trimitere directă la romanele lui Samuel
Richardson. Un aspect esenţial al abordării sale îl
reprezintă lectura scrisorilor de secol al XVIII-lea, secolul
raţiunii engleze, printr-o prismă postmodern(ist)ă voit ironică,
astfel încît scrisorile traduse sînt mai curînd
despre dragoste decît din dragoste. Mai mult, ele sînt o
modalitate de a asocia limbajul masculin cu cel feminin, iubirea
fiind mai curînd un deziderat şi nu o premisă. Iubirea se
construieşte aşadar prin scrisori, în paralel şi odată cu
identitatea personajelor-persoane, care îşi asumă epistolar o
altă identitate, iar în viaţa cotidiană (se) joacă un rol
similar celui din scrisori.
O perspectivă similară, ludică şi
capabilă să schimbe oricînd unghiul de vedere dinspre textul
scrisorii înspre realitatea extratextuală şi invers, îi
aparţine Iulianei Dumitru, care discută dubla relaţie
(de)formatoare ce se stabileşte între retorica iubirii şi
retorica scrisorii, subliniind nuanţat suita de paradoxuri care
însoţesc această relaţie. Cu cît e mai elaborată
estetic o scrisoare, cu atît e mai suspectă de artificialitate
a sentimentului. Invers, cu cît e mai candidă şi ingenuă, cu
atît e mai posibil ca sentimentul să fie real.
Emilian Ghelase analizează formula
epistolară de amor din perspectiva unui personaj din primul roman
modern, Sancho Panza, din perspectiva codului utilizat de
expeditor/destinatar şi din perspectiva rolului jucat de bravul
scutier, acela de... poştaş. Vincenţiu Iacob se opreşte asupra
epistolei de amor scrise într-un moment-limită: moartea.
Rama paratextuală închide acest
excurs al celor patru, în aceeaşi notă postmodern(ist)ă de
început: „Sceptic lector postmodern, sperăm că ai
recuperat, din parcurgerea acestor pagini, un colaj de imagini
inedite despre un fel de a iubi şi de a afirma că iubeşti, sau
posibilitatea unei viziuni coerente despre mecanismul iubirilor din
alte vremuri. Poate vei cita în opera ta trăită fragmente de
discurs de secol iluminist, sau dacă nu, poate îţi vei
deconstrui, deghizat în domniţă/cavaler/Samuel Richardson,
dragostea de (inter)text sau pe cea de realitate“.
Un aspect important de remarcat în
ceea ce priveşte raportarea celor patru autori la obiectul discutat
– scrisoarea de amor – este ironia invariabilă, atît în
alegerea fragmentelor traduse, cît şi în cele patru
analize dedicate scrisorii. Ironia este implicită, cei patru
referindu-se la obiectul analizat cu „scrisoarea/epistola de amor“.
După această explorare din interior a
unui capitol despre care consider că este singurul unde dezideratul
întregului grup se cristalizează cel mai bine, textele reuşind
să dialogheze real între ele, avînd o perspectivă
unitară, fără a însemna însă uniformizatoare, privind
din nou volumul în ansamblu, pot concluziona că este
importantă demararea unui proiect de anvergură, care să grupeze
studenţi şi profesori în jurul unei teme care este, fără
îndoială, universală şi probabil eternă. Rămîn însă
de rezolvat problemele de organizare, selecţie şi structură pe
care am încercat să le semnalez în rîndurile de
mai sus. Aşadar, cine şi cum poate să scrie astăzi (despre)
epistola amoroasă? Fireşte, nu oricine şi, fără îndoială,
nu oricum.
Erotographos 50 + 1
Scrisoarea de iubire, dragoste, amor
coord. Antoaneta Tănăsescu,
Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2009,
268 p.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters