OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

(Primim la redactie)
Citeva puncte de vedere publicate recent in Observator cultural despre implicarea statului in domeniul productiei „bunurilor culturale“ m-au contrariat. Marturisesc ca in ultimii ani am fost un adversar constant al ideii ca statul ar trebui sa consume fonduri publice ca sa „produca“ cultura, sustinind, dimpotriva, ca menirea lui e sa o sprijine, adica sa creeze instrumente prin care aceasta sa se dezvolte firesc si descentralizat, inclusiv printr-o lege a mecenatului capabila sa atraga resurse financiare adecvate. Unde a dus interventia statului in cultura (discretionara, politizata) am resimtit-o din plin in vremea ministeriatului Razvan Theodorescu si a clientelei sale. Ma bucuram ca Observator cultural era una dintre publicatiile care sustineau fervent aceleasi idei, remarcind, ori de cite ori era cazul, initiativele private.
Recentele pagini din nr. 6 (263), despre suspendarea aparitiei revistei Cultura, spuneam, m-au contrariat. Pare stupefiant: citorva reviste si unei edituri de stat (!?) ce consumau bani de la buget, inregistrau pierderile unor adevarate mini-sidex-uri producind „pe stoc“, deci ineficient economic si discutabil ca impact, li se suspenda activitatea.

Si deodata apar coruri de nostalgici, trupe de revoltati, pilcuri de protestatari. Altfel spus, mentalitatea de stipendiat al statului revine si umple pagini cu opiniile opozantilor fata de o masura care mi s-a parut a fi realmente de bun-simt. Desigur, inteleg protestul celor direct afectati, redactori obligati sa se reorienteze spre alte edituri si publicatii (de care nu ducem totusi lipsa). Ce nu inteleg este revolta unor autori care publicasera anterior articole, chiar si carti, revendicind mentalitati... liberale. Liberali in teorie, nu si in practica.

S-or fi gindit domniile lor ca o editura cu bani proveniti exclusiv de la buget, beneficiind de o publicitate substantiala (realizata din fonduri publice) in propria revista si la televiziunea nationala, reprezinta, totusi, un actor neloial pe piata de carte? Ca e un amestec flagrant al statului pe „piata“ culturala? S-or fi gindit cum privesc celelalte reviste culturale, nevoite sa se zbata intre a fi sau a nu fi, aparitia unei publicatii intretinute din taxe si care, prin comparatie, e de un lux sfidator, in vreme ce „concurenta“ privata abia daca isi permite citeva pagini color si o hirtie ca vai de capul ei? Stiu domniile lor cum se descurca sefii publicatiilor nebugetare in ziua de chenzina, cind banii de la Rodipet intirzie sa vina? Probabil ca nu, ceea ce nu-i impiedica sa aduca acuze si sa solicite obligatia finantarii preferentiale de la buget, desi, in teorie, sustin virtuti liberale si piata libera. Piata libera, cu o conditie: sa vina banii de la stat si sa fie consumati... tot de stat!

In numele diversitatii de opinii ar fi fost necesara publicarea si a unor eventuale puncte de vedere contrare (las deoparte tonul jignitor si visceral al unor „protestatari“ sau insinuarile evident rauvoitoare, cu rabufniri personale, ale altora). M-as fi asteptat ca revista sa aiba un punct de vedere explicit in chestiune, sa adere la principiile concurentiale pe care le sustinea cindva, cu atit mai mult cu cit recent a trecut ea insasi printr-o faza de restructurare justificata (si) in numele eficientei utilizarii resurselor. M-as fi asteptat la o discutie privind modul cum ar putea fi reduse cheltuielile operationale ale institutelor noastre culturale, astfel incit resursele sa fie dirijate preponderent spre proiecte si productia de bunuri culturale, nu catre consumul intern al unei structuri institutionale supradimensionate.

Marturisesc ca n-am constatat asemenea tentative – sau, poate, n-am reusit sa le sesizez –, interviul cu presedintele ICR fiind plasat intr-o alta sectiune a revistei, evident desprinsa de orice „dezbatere“. M-as bucura sa ma insel, m-as bucura ca in numerele viitoare Observatorul sa gazduiasca o dezbatere reala despre rolul statului in cultura, despre cum si in ce scop ar trebui consumate resursele (extrem de reduse) de care dispune cultura romaneasca astazi, o dezbatere (insist) despre mecanismele de finantare si concurenta in cultura. Cu totii dorim ca ICR sa-si indeplineasca menirea, sa „exporte“ cultura, dar e greu de crezut ca vom reusi sa patrundem pe o piata mondiala concurentiala atit timp cit acasa vom continua sa sustinem explicit ideea unei culturi etatizate de tip stipendiar.