OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un concept destul de avansat al teoriei politice electorale a fost pus în practică în România de o mînă de vote hunters, care acum a început sa regrete ceea ce a făcut. Nu cred că există vreun partid în acest moment care să nu privească cu teamă alegerile din noiembrie. Parte din cauza faptului că nu înţeleg sistemul, parte din cauză că îl înţeleg. Cei ce nu-l înţeleg, şi aici vorbim de parlamentari sau candidaţi, nu de nea Gică de la barul din sat, sînt uşor panicaţi de zvonurile presei: e posibil să nu prinzi un loc de parlamentar, chiar dacă ai avut un scor fantastic în circumscripţia ta. În acest caz, pentru a fi sigur de victorie, nu ar fi mai bine să nu mai avem uninominal? Ceilalţi, cei care îl înţeleg, au aceleaşi motive de teamă: dacă partidul din care fac parte şi-a epuizat numărul de mandate cuvenite, este foarte posibil să nu mai aibă loc în Parlament. Deşi asemănătoare, cele două temeri conduc la acţiuni diferite: cei ce cunosc sistemul îl vor ocoli şi vor accepta uninominalul, cu siguranţa celui care ştie cum să treacă pe sub barieră sau să o sară. Cei ce nu-l cunosc încep să realizeze că demersul lui Vadim nu sună, de fapt, atît de rău. Şi. la o adică, dacă uninominalul pică, nu e vina lor, pentru că justiţia a hotărît aşa.

Care este, de fapt, sistemul? A doua parte a repartizării votului din toamnă se va face la nivel judeţean şi naţional. Biroul Electoral Central va calcula numărul de mandate pe care fiecare partid îl va putea avea într-un judeţ pe baza procentului obţinut. În cazul în care domnul X de la partidul Y va avea un număr de voturi mare, este foarte posibil ca locul său în Parlament să fie luat de un candidat de la un alt partid, în cazul în care numărul de mandate ale domnului Y este mic.

Aşadar, în cazul în care mai aveam vreun dubiu, alegerile din toamnă vor fi haotice. Nivelul fraudei şi al şpăgii se va ridica la cote nemaiîntîlnite pînă acum. Cel mai important pare însă scorul partidului. Dacă acesta este mare, atunci şansele cîştigătorilor de circumscripţie să intre în parlament cresc.

De ce au acceptat românii, în masă, un sistem electoral care le va schimba politica de acum înainte, fără să înţeleagă deloc implicaţiile acestuia? Pornit ca o luptă între palate şi între opoziţie şi „puteri“, votul uninominal a fost strîns între cele trei forţe politice pînă la epuizare. Promotorii actualului sistem îl consideră „o struţo-cămilă care creează dificultăţi tuturor politicienilor“ (Miron Mitrea, la Şcoala de vară a TSD-ului). Sînt, aşadar, destule voci, fie din opoziţie, fie de la putere, care contrazic compromisul efectuat între partide în vederea uninominalului.  Cea mai tare lovitură care ar putea fi dată uninominalului ar fi, deci, ca PRM-ul să reuşească, în justiţie, amînarea lui pentru o rediscutare, sau chiar anularea lui pentru alegerile din toamnă. Cine ar fi cu adevărat nemulţumit de această variantă? Complicaţiile unei strategii de campanie electorală la nivel naţional, în umbra votului uninominal, sînt mari. Fondurile necesare desfăşurării unei astfel de campanii sînt greu de recuperat, avînd în vedere riscurile pe care uninominalul le implică. Acesta reprezintă o propagandă electorală – apropierea cetăţenilor de reprezentantul în Parlament, renunţarea la liste sau responsabilizarea politicului. Dintre acestea trei, numai una este reală şi poate fi pusă în practică: renunţarea la votul unei liste în bloc. Celelalte două sînt, în acest moment, imposibile: apropierea cetăţeanului de parlamentar este improbabilă, avînd în vedere interesul extrem de scăzut faţă de votul din toamnă şi faţă de politica românească în general. Chiar dacă în circumscripţia sa de 70.000 de români un deputat se poate face cunoscut, acesta va avea mereu atîrnată de gît o placă pe care va scrie numele partidului său. Poate că vrem prea mult şi prea repede să semănăm cu Congresul american. Deputatul de Ilfov, ales exclusiv de ilfoveni, nu se va dedica politicilor către judeţul său. Nu se va schimba doar pentru că sistemul s-a schimbat. Şi, aşa cum bine ştim din tradiţia politică românească, politicianul ca specie reprezintă un paradox: partidele primesc credit în Parlament datorită unor nume mari, dar, în acelaşi timp, un nume este asociat cu partidul din care face parte şi cu rezultatele acelui partid. Evident, există excepţii. Dar neconcludente.

Acţiunea PRM de contestare a anumitor elemente ale votului uninominal – delimitarea colegiilor din patru circumscripţii electorale făcută prin hotărîre de guvern, fără o hotărîre a Comisiei parlamentare de Cod Electoral, decuparea stabilită de Comisia de Cod Electoral referitoare la judeţele Mehedinţi, Braşov, Mureş şi Prahova, încălcată de către guvern etc. – are şanse de reuşită. O recunoaşte şi cel mai mare susţinător al votului uninominal, PD-L-ul, prin vocea Elenei Udrea. Aceasta consideră că PRM-ul are mari şanse de „izbîndă“ şi că uninominalul, cel puţin în forma lui actuală, poate pica. Este posibil ca gogoaşa numită uninominal să fie mîncată de Vadim. Şi toată lumea să fie fericită. Inclusiv Ion Iliescu, care a declarat că ar mai candida, dacă nu ar exista votul uninominal.

Pare că, şi cu, şi fără uninominal, nu sîntem mulţumiţi. Şi dacă Vadim reuşeşte, oare cîţi dintre actualii parlamentari îi vor mulţumi, de fapt, pentru că vor avea încă o dată ocazia să ne reprezinte?