Cu trei stive de cărţi noi,
achiziţiile verii, în trei poziţii strategice în jurul
reclinerului, m-am simţit vreo două luni ca un călător într-un
tren de lux. Întindeam mîna, luam de deasupra un volum
şi, lăsîndu-mă pe spate, evadam dintr-un 2008 care mi-a pus
de multe ori răbdarea la încercare. Fapt e că, mai devreme
sau mai tîrziu, cărţile acelea aveau nevoie de nişte
rafturi, aşa că m-am decis să cumpăr (încă) un corp de
bibliotecă şi, ajuns cu el acasă, am purces şi la ordonarea
colecţiei de reviste Time din ultimii ani. Pe coperta numărului
din… 23 octombrie 2006, un tînăr senator de Illinois şi o
prezicere a comentatorului politic liberal Joe Klein: Why Barack
Obama Could Be THE NEXT PRESIDENT.
De pe o plajă în Hawaii
În momentul în care Klein
risca să avanseze ideea că Obama are charisma şi ambiţia necasare
pentru a deveni preşedinte, acesta din urmă era unul dintre cei mai
proaspeţi senatori americani, cu mai puţin de doi ani vechime în
Capitol Hill. Atît. Şi, sigur, autorul a două volume
autobiografice. Însoţindu-l într-una dintre vizitele
sale în Midwest pe autorul proaspătului volum, The Audacity of
Hope, Klein fusese surprins de reacţiile oamenilor, mai ales de cele
ale albilor. Dacă publicul de culoare pare să fie destul de
rezervat, spune ziaristul de la Time, în 2006, albii sînt
complet entuziasmaţi. „Oh, my God! Oh, my God! I just touched a
future President!“, strigă o asistentă medicală care, deşi abia
ieşită din tura de noapte, n-a putut să rateze întîlnirea
cu Obama în Illinois. Un agent de afaceri imobiliare, ceva mai
tîrziu, în Iowa, mărturiseşte şi el că tot ce se
întîmplă „aduce cu entuziasmul anilor ’60“: „I
was just a teenaged kid. I’ll never forget the way people reacted
to şBobbyţ Kennedy. Never seen anything like it since – until
this guy“. The guy, „tipul“ care entuziasmase masele, Barack
Obama, nu-şi anunţase în nici un fel intenţia de a candida
la preşedinţie în acel moment. Se vehiculau alte nume pe
partea democrată, cel al lui Hillary Clinton mai ales.
Născut în Hawaii, Barack Hussein
Obama este fiul unui tată kenyan, de culoare, şi al unei mame albe,
originare din Wichita, Kansas. Aşa cum singur se consideră, e mai
mult african şi american decît african-american. După cîţiva
ani petrecuţi în Hawaii, părinţii se despart şi mama se
recăsătoreşte, Barack ajunge să-şi facă primii ani de şcoală
în Indonezia. Apoi se reîntoarce în Hawaii, unde e
crescut mai mult de bunicii dinspre mamă. În practică, cel
care peste mai puţin de şase zile ar putea acum ajunge noul
preşedinte al Statelor Unite, nu a locuit pe continentul american
înainte de a împlini 18 ani. Istoria lui exotică (singur
foloseşte termenul) se completează însă perfect cu istoria
formării lui profesionale.
Studiază în California şi la
New York, obţinînd un bachelor de la Columbia, dar, şi aici
tot atipic, nu îşi continuă cariera universitară, preferînd
să lucreze, mai întîi, în Manhattan, apoi în
Chicago, pentru firme de consulting, organizaţii politice şi, în
fine, pentru grupuri sociale de dezvoltare a comunităţilor din
sudul Illinoisului. Acumulează experienţă organizatorică, după
care se întoarce în amfiteatre, dar nu oriunde, ci la
Harvard, unde devine, printre altele, primul preşedinte de culoare
al gazetei Harvard Law Review.
Cert e că, pînă la 36 de ani,
cînd e ales în senatul statului Illinois (a nu se
confunda cu US Senate), tînărul care a cochetat şi cu
socialismul, şi cu mişcările „black rage“ a avut timp să
decanteze toate aceste experienţe şi să-şi consolideze
personalitatea. Restul se cunoaşte, victoria cu totul nescontată
împotriva lui Hillary Clinton în alegerile interne din
Partidul Democrat, alegerea expertului în politică externă
Joe Biden ca running mate, cele trei dezbateri televizate cu John
McCain. Fascinant este cum, cu fiecare zi care ne apropie de
alegerile generale, Barack Obama reuşeşte (vezi asta în jur,
„pe stradă“ – aici, în Statele Unite, nu e nevoie de
statistici) să schimbe din ce în ce mai mult opozanţii în
sceptici gravi, pe aceştia, mai departe, în
sceptici-amuzaţi-de-situaţie, pe care, la rîndul lor,
cum-necum, ajunge să îi transforme în simpatizanţi
pasivi, iar în cele din urmă, pe unii chiar în…
suporteri entuziaşti.
Domnul Maverick
John Sidney McCain e cu 25 de ani mai
în vîrstă decît oponentul său. John Sidney McCain
absolvise Naval Academy înainte ca Barack Obama să se fi
născut. McCain nu e nici măcar la prima campanie prezidenţială.
În 2000, după ce îl devansase pe Bush în New
Hampshire cu peste 18% şi după ce cîştigase totodată
Arizona şi Michiganul, McCain rata nominalizarea republicanilor,
fiind bătut de actualul preşedinte mai ales la capitolul fonduri
electorale. Senatorul de Arizona are astăzi, fără discuţie, o
mult mai mare experienţă politică, contacte şi suport în
lumea patronatului, a finanţelor şi a executivilor decît
Barack Obama. Atît doar că această lume se clatină zilele
acestea în Statele Unite ca la un şir nesfîrşit de
cutremure de gradul 7. Dacă va pierde alegerile, McCain le va pierde
mai ales din pricina crizei bancare şi a recesiunii provocate de
aceasta în toamna lui 2008. După ce i-a învins în
alegerile interne, fără drept de apel, pe Giuliani, Romney şi
Huckabee, McCain şi stafful său au ales, la sfîrşitul verii,
să facă o mutare tactică foarte riscantă: alegerea ca running
mate a guvernatorului de Alaska, Sarah Palin. Charisma doamnei Palin
a dat republicanilor în sondaje un push semnificativ, dar de
scurtă durată. Ceea ce a cîştigat în primele două
săptămîni de septembrie McCain a pierdut de atunci încoace,
diferenţa dintre el şi Barack, în favoarea acestuia din urmă,
fiind acum cea din vară.
Deşi a făcut greşeala să declare de
mai multe ori că a votat în Congres, în peste 90% din
cazuri, linia preşedintelui Bush (acesta din urmă, cu totul lipsit
de popularitate în ultimile luni), McCain este, totuşi, un
„maverick“, un revoltat, un insubordonat tipic, aşa cum cu
mîndrie se descrie.
Încă din şcoala militară,
McCain şi-a spus deschis părerea, chiar cu riscul să fie la
finalul anilor de studii plasat, în ierarhia absolvenţilor, pe
poziţia 894 din… 899. Căzut prizonier în Vietnam, John a
refuzat să facă declaraţii antiamericane şi a refuzat chiar să
accepte eliberarea condiţionată din captivitate; deşi vietnamezii,
conştienţi că tatăl prizonierului devenise unul dintre
comandanţii întregului front de operaţiuni americane din
zonă, s-au oferit să îl elibereze. Nici în Senat n-a
fost McCain un simplu pion al administraţiei, aşa cum se chinuie
democraţii să îl prezinte: în 2001, spre exemplu, a
votat împotriva reducerii de impozite propuse de preşedintele
Bush. Unul dintre cele doar două voturi împotrivă a venit de
la John McCain. Exemplele pot continua.
Venerabilul de 72 de ani, cît are
astăzi John McCain, de altfel foarte sprinten în toate
apariţiile publice, a fost căsătorit cu o swimsuit, model în
tinereţe, iar actuala sa soţie e, şi ea, cu 18 ani mai tînără
decît el. Criticilor care pun la îndoială capacitatea
fizică a candidatului McCain li se poate cere să arunce o privire
pe înregistrările de la Conferinţa Naţională a
republicanilor de anul acesta: mama senatorului McCain, în
vîrstă de 96 de ani, aflată în lojă, avea o poziţie
mai demnă decît aceea a unei reprezentante de casă regală şi
mai elegantă decît aceea a unui supermodel. Prin urmare, gene
bune, iar lupta Obama-McCain este (şi a fost tot timpul) deschisă
şi nu e cazul de menajamente.
Prima pagină
În afara fondurilor, la care
ambii candidaţi au stat foarte bine în acest final de campanie
– Obama, cu tot felul de personalităţi artistice de tip Barbra
Streissand sau Oprah Wingfrey în spate, iar McCain, cu lumea
grea a republicanilor strînsă în jurul lui, printre
sponsori fiind şi Hensley&Co, firma soţiei sale, unul dintre
cei mai mari distribuitori de bere din America de Nord –, un rol
esenţial l-a avut mass-media. În genere, se ştie că presa
americană este dominată de liberali. MSNBC, CBS şi ABC înclină
spre stînga/liberali, în timp ce FOX e unul din puţinele
canale TV care (la modul vizibil) susţine neoconservatorismul.
Washington Post a raportat corect şi neutru campania, personal nu am
descoperit urme de „bias“ tipice, libertatea de opinie a
colaboratorilor fiind respectată.
Şi fiindcă ne-am întors acum la
presă, am ajuns din nou la numerele din Time, pe care tocmai le-am
legat şi mutat dintr-un corp de bibliotecă în altul. Obama şi
McCain şi-au împărţit în ultimele luni prima pagină
cu regularitate. Dacă în 11 august erau amîndoi prezenţi
acolo cu un „Special Report: The Economy“, plasat între ei,
în 22 septembrie, tot împreună încercau, într-o
fotografie uşor caricaturizată prin editare, să găsească „21
ways to fix up America“, iar în primele două săptămîni
ale lui septembrie, pe rînd, au ocupat singuri coperta
magazinului amintit. Sarah Palin s-a bucurat şi ea de un front page
la Time, în 15 septembrie, dar, din păcate, şi de o serie de
articole (publicitate negativă) la… Saturday Night Life, în
perioada de după interviul ratat cu Katie Couric.
Nord şi Sud
Harta rezultatelor alegerilor din
ultimele decenii e foarte roşie (culoarea republicanilor), cu zonele
industrializate din Nord şi Vest albastre (adică democrate). Ca
număr de state, republicanii deţin şi anul acesta controlul în
aproape de două ori mai multe state decît democraţii,
situaţie reflectată şi în suprafaţa teritorială, de aici
aspectul cromatic amintit. Ca populaţie însă, multe dintre
metropolele americane nu le-au aparţinut niciodată republicanilor.
New York, Boston, Los Angeles şi San Francisco au fost întotdeauna
foarte… albastre. Dintre statele cu peste 15 electori, McCain nu
are, la data scrierii articolului, controlul decît în
Texas şi, oarecum, în Georgia. Obama, în schimb, poate
trece ca sigure pe lista lui California, New York, Illinois, New
Jersey şi, probabil, Michigan. Pennsylvania înclină, în
momentul de faţă, clar către democraţi în sondaje, dar
Obama a făcut acolo nişte gafe în declaraţiile din timpul
alegerilor interne, gafe care s-ar putea să-l coste abia acum.
Dacă va cîştiga alegerile,
Obama nu o va face datorită minorităţii negre, deşi, în
ultimele sondaje, ea s-a declarat în proporţie de peste 95% în
favoarea sa. Această minoritate, grupată în mare parte în
statele din sud, nu îi va aduce probabil prea mulţi electori.
Sondajele din octombrie arată că republicanul McCain are controlul
şi asupra Georgiei, şi a Alabamei, şi a Mississippiului, acolo
unde populaţia afro-americană este prezentă în procent mult
mai mare decît media naţională, de (doar) 12%, dar
insuficient totuşi avînd în vedere sistemul
winner-take-all. Ca să cîştige, Obama are nevoie – pe lîngă
zonele tipic liberale, adică de Nord-Est – de trei sau de mai
multe dintre următoarele „swing states“: Pennsylvania, Florida,
Ohio, Carolina de Nord şi Virginia. Rămîne de văzut.
Pe 4 noiembrie vom avea răspunsul
definitiv la toate întrebările posibile puse de-a lungul
acestei campanii – cea mai scumpă campanie electorală din istoria
SUA – ca şi la cea din titlul materialului de faţă: „Cine va
scoate castanele din foc?“. Dincolo de bucuria victoriei, pe
viitorul preşedinte al Statelor Unite îl aşteaptă (mai ales)
o perioadă la fel de grea precum aceea din primul mandat al lui
Franklin Delano Roosevelt, cu şapte decenii în urmă. În
ce măsură cîştigătorul, Obama sau McCain, va reuşi să
imagineze un nou… New Deal vom vedea.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters