A XII-a ediţie a festivalului de film
studenţesc CineMAiubit, desfăşurată la Cinema Studio între
8-11 decembrie, a inclus în secţiunile sale competiţionale
filme din… 12 ţări. Totuşi, cum se întîmplă de
obicei, scurtmetrajele româneşti au atras cel mai mult atenţia
spectatorilor şi s-au ales cu cele mai multe premii.
Anul acesta, filmele intrate în
competiţie au fost împărţite în patru secţiuni:
„Ficţiune în peliculă“ (cea mai populară şi cea mai
promovată dintre ele), „Ficţiune în digital“,
„Documentar“ şi „Animaţie/Experiment“. Spre deosebire de
ultimele ediţii, Universitatea Media şi Universitatea Hyperion din
Bucureşti au strălucit prin... absenţa din competiţia principală,
răpindu-le astfel spectatorilor o sursă inepuizabilă de umor
involuntar. În schimb, cîteva producţii ale celor două
facultăţi particulare bucureştene au fost prezentate în
celelalte trei secţiuni. Mai mult, trei regizori şcoliţi la
Hyperion-ul lui Geo Saizescu au obţinut şi premii: la secţiunea
rezervată documentarelor, Elena Mircea (La Campanella) a luat
Premiul pentru regie „Ion Bostan“, iar Robert Badea, Premiul
pentru film documentar „Victor Iliu“, în timp ce Alexei
Gubenco, un regizor remarcat şi la Anim’est, a primit, pe deplin
meritat, Premiul „Ion Truică“ pentru film de animaţie (Marile
speranţe). În această ultimă secţiune, o altă distincţie
acordată filmului românesc a ajuns la Oana Cătălina
Gheorghiu, de la Universitatea de Arhitectură, pentru scurta sa
animaţie Arhitectura este oarbă. Premiul pentru film de ficţiune
în format digital i-a revenit unei studente de la Universitatea
Sapientia din Cluj, Cecilia Felmeri, pentru Cucul, o transpunere în
imagini a unei anecdote „corosive“.
Realism vs suprarealism
Două dintre scurtmetrajele româneşti
apreciate de membrii juriului mi se par simptomatice pentru cele două
direcţii principale spre care se îndreaptă absolvenţii
UNATC. Lungul drum spre casă de Anamaria Chioveanu, care a primit
Premiul special al juriului şi o menţiune pentru interpretare
feminină (împărţită de Nicoleta Mânzu Hâncu şi
de Corina Moise), valorifică filonul realist, prezentîndu-ne o
noapte cît veacul, pe care două studente fără prieteni şi
fără bani – necesari pentru a ajunge cu taxiul acasă, în...
„Europa“ – o petrec la periferia unui Bucureşti ameninţător.
În ciuda personajelor cam clişeizate, regizoarea-scenaristă
reuşeşte, cu sprijinul colaboratorilor săi (operatorul Mihai
Bumbu, sound designer-ul Dan-Ştefan Rucăreanu şi monteur-ul Andrei
Dăscălescu), să construiască o atmosferă şi o tensiune
puternice, înlesnind identificarea spectatorilor cu cele două
protagoniste.
O atmosferă angoasantă, însă
de o cu totul altă factură, creează şi Barna Nemethi (regizorul
care, acum doi ani, se evidenţia cu un fals documentar despre Urmuz)
în Rien ne va plus. Cel mai lung şi cel mai ambiţios film din
competiţia principală a fost distins cu Premiul de regie „Cristian
Nemescu“, Premiul de imagine pentru film românesc (Claudiu
Ciprian Popa), Premiul pentru interpretare masculină (Richard
Bovnoczki) şi Premiul de sunet „Andrei (Otto) Toncu“ (Filip
Mureşan, remarcat şi pentru Coridorul lui Staxovic de Vlad Feneşan,
pentru care a colaborat la sunet – excelent – cu Vlad Voinescu).
Într-un spaţiu concentraţionar kafkian (filmul ar fi meritat
şi un premiu pentru scenografie), condus de un director diabolic, în
care singura distracţie a deţinuţilor este să parieze pe
trecătorii din lumea de afară, un „novice“ bîntuit de
coşmaruri ajunge să ucidă un... sinucigaş. Un film memorabil, cu
accente suprarealiste, la fel ca şi lynchianul Coridorul lui
Staxovic. Barna Nemethi şi Vlad Feneşan, alături de deja cunoscuta
Adina Pintilie (Frica domnului G, Balastiera #186) şi de Eva
Pervolovici (Filmele mele nefăcute, Down the Rabbit Hole), aduc în
spaţiul filmului de ficţiune românesc o alternativă
bine-venită la realismul aşa-zis „minimalist“.
Tentaţia filmului de gen
Comediile reprezintă, de ani buni, o
mare încercare pentru studenţii UNATC. Stanca Radu este unul
dintre regizorii care par a se fi specializat în acest gen,
după Întîlnire de gradul III şi Ştefan (marele
cîştigător de anul trecut). Din păcate, noul ei scurtmetraj,
Pentru el, poate fi considerat un pas înapoi, deşi i-a amuzat
copios pe spectatori şi i-a adus Andreei Grămoşteanu Premiul
pentru interpretare feminină. Cu o glumiţă „inspirată“ de
YouTube nici nu prea poţi emite pretenţii...
În schimb, Gabriel Achim, şi el
atras de registrul comic (Şi binele trebuie să aibă margini,
Saga), a venit de data asta la CineMAiubit cu un scurtmetraj mult mai
curajos (nu numai pentru că a fost realizat în cinemascop –
test trecut cu brio de operatorul Marius Iacob). Un fel de Secvenţe,
în care cineastul îşi interpretează propriul rol (un
student la Regie care, fiind incapabil să se impună în faţa
actorului principal, recurge la eterna soluţie de rezervă: filmul
despre Revoluţie), Bric-brac (distins cu Premiul criticii şi cu
Premiul „CineMagia“ pentru film românesc) a fost pentru
mine cel mai delectabil film din festival.
Din păcate, cel mai profund şi cel
mai stimulant film românesc din competiţie, Palmele de George
Chiper (cunoscut pînă acum ca operator), nu a primit decît
o menţiune pentru scenografia lui Signe Lillemark. Un scurtmetraj cu
un singur actor (Coca Bloos) şi cu o mărturie cutremurătoare
citită din off (textul subtil al lui Mihai Mincan se joacă cu
diversele conotaţii ale cuvîntului din titlu), în care
fiecare cadru este lucrat în filigran, pentru a provoca
spectatorilor o senzaţie de pustietate devastatoare. Pe scurt, o
revelaţie.
Un regizor promiţător este şi
Nicolae Constantin Tănase, prezent cu trei scurtmetraje în
competiţie, dintre care Zombie Infectors 3, parodie inteligentă a
unui subgen horror, a primit Premiul pentru montaj (Speranţa Găneci)
şi Premiul pentru scenografie în film românesc
(Georgiana Săvuţă).
Vlad Trandafir şi Paul Negoescu, doi
dintre regizorii impuşi (şi) la anterioarele ediţii ale
festivalului, acum masteranzi, au coregizat Fabulosul destin al lui
Toma Cuzin (trimitere evidentă la Amélie, megasuccesul lui
Jean-Pierre Jeunet), adaptare a primului cineast după povestirea Uşa
verde a umoristului american O. Henry. Pornit ca un exerciţiu de
imagine al operatorilor Raluca Vasiliu şi Augustin Bucur, filmul a
devenit o comedie rafinată şi spectaculoasă vizual, cum nu prea
putem vedea în România.
Marele premiu a ajuns, neaşteptat, la
un scurtmetraj bulgăresc, Family Therapy de Petar Valtchanov. Un
thriller cu note comice, bine condus, despre doi soţi certaţi, care
sînt sechestraţi în propria casă de doi puştani
violenţi.
Dacă nivelul valoric al filmelor
româneşti (altfel zis, UNATC-iste) din competiţia principală
a fost superior celor de la ediţiile precedente, faptul că a
trebuit să văd vreo zece filme avînd drept decor o bucătărie
(spaţiu ales – neinspirat – drept temă de platou pentru anul
III de Regie) nu mi-a căzut prea bine la stomac. Se pare că la
CineMAiubit 13 vor fi la modă camerele de hotel...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters