OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Europa? Nu-mi pasa de Europa!“
(Mihai Viteazul – apud filmul omonim din 1971, relansat in difuzare luna trecuta, cu aplauzele invitatilor la replica de mai sus)


Un nume si o definitie mi-au venit automat in minte, la recenta inaugurare a celor zece sali de cinema din supermagazinul Bucuresti Mall, el insusi nou-nout.
Numele adevarat al complexului de sali este Hollywood Multiplex, dar i-am spus pe loc Cinema Paradiso, dupa titlul filmului lui Giuseppe Tornatore din 1989. Definitia e mai lunga si priveste raportul dificultuos dintre tehnica si arta, in context cinematografic romanesc, asa cum il vedea fara greutate in 1930 Liviu Rebreanu: „Partea tehnica se poate insusi, precum partea materiala se poate lua gata. Acestea sint elementele exterioare ale problemei cinematografice, pe care se grefeaza spiritul specific“. Supranumele paradisiac traduce incintarea pe care nu avem nici un motiv sa ne-o retinem, sa o limitam ori s-o conditionam, desi pretexte s-ar gasi, cum nu lipsesc filistinilor nici in fata minunilor, fara a mai vorbi de politrucii remanenti. Iar definitia-rationament a lui Rebreanu ne scoate din impasul vesnic al acelorasi, in gindire si actiune: oricit de dureroase si aparent paralizante in cinema, decalajele tehnice si deficitele de ordin materialist n-au fost niciodata cauzele primordiale ori insurmontabile ale retardarilor noastre.

In ancestrala insalubritate a retelei locale de cinematografe, care a determinat in mare masura prabusirea cifrei intrarilor; in putinatatea salilor – cu restrictiile impuse cincinale in sir constructiilor culturale de fostul regim; in intirzierea cu un deceniu a privatizarii lor, in timpul noului regim (in Cehia, de pilda, nu mai exista demult nici un cinematograf de stat); iata-ne peste noapte cu zece sali parasutate parca de pe alta planeta. Nu stiu ce e mai „important“ (compromis cuvint!): calitatea ecranelor si a proiectiei, efectul ultraperformant al sunetului stereo, comoditatea si comfortul fotoliilor, toate si fiecare cu vizibilitate si acustica optima, linia solutiilor arhitectonice, factura materialelor, decoratia si iluminarea salilor, holurilor si scarilor interioare, climatul ambiental, civilitatea si solicitudinea personalului si a serviciilor adiacente? Ca sa adaug la urma, cu jena, fiindca si acesta e la noi o raritate: aerul conditionat.

Antreprenorii – se intelege, privati si occidentali, americani prin filiera ungureasca, sub firma Inter Com, International Communication Services – au investit 6 milioane de dolari SUA. In aceasta altminteri deloc exorbitanta, normala intreprindere dintr-o lume a anului 2000. Se intelege tot atit de bine, ei au riscat financiar, dar si imaginativ, datorita plasarii excentrice si antipatice a magazinului Bucuresti Mall, undeva linga vechea Posta Vitan, intr-o zona urbana greu accesibila, din afara traseelor principale ale liniilor de transport in comun si fara inlesniri aparte pentru automobilisti, deprimanta prin imprejurimile cartierului cel mai crunt marcat de demolarile si constructiile ceausiste – unele inghetate in stadii intermediare ori cu gropile deschise pentru temeliile ipotetice – o Hiroshima care nici macar muzeu nu e. Insusi edificiul Bucuresti Mall se inalta pe scheletul unuia dintre „circurile foamei“, cum erau numite popular magazinele „agroindustriale“ mamut. Ma intreb de ce diriguitorii romani ai privatizarii si ai investitiilor straine nu au oferit in acest scop primul dintre „circurile foamei“, care troneaza inutil in plin centrul Capitalei, in spatele magazinului Unirea. Cu atit mai de admirat este acceptul sau optiunea investitorilor americani – un risc asumat ca un pariu. Un pariu inca mai surprinzator prin preturile biletelor, la prima vedere prohibitive – cel putin duble fata de media locala.

Un pariu disproportionat, dar cistigat cu brio. In locul unui fiasco al spectacolelor cu sali goale si in ciuda scepticismelor pentru lunile imediat urmatoare inaugurarii, in extrasezon cinematografic, iata ca, din primele saptamini de functionare, numitul Cinema Paradiso inregistreaza mai multe intrari decit toate celelalte sali de proiectie bucurestene la un loc, iar la capitolul incasari cifra e de 3-4 ori mai mare. Se vede ca la Hollywood Multiplex vine „alt public“ decit cel dupa care isi fac socotelile si politica scepticii care amina privatizarea retelei de cinematografe, celelalte reforme si refondarea de care filmul romanesc are nevoie. E vorba de un „alt public“ destul de numeros: cele zece sali totalizeaza 2140 de locuri, cu minimum 45 de spectacole pe zi. Ca atare nu vorbim neaparat sau numai de „cei cu bani“. Cam asta nu vor sa auda si sa inteleaga in ruptul capului (ceea ce la figurat s-ar cuveni, in fine, sa li se intimple) materialistii reabilitati. Ei nu reusesc sa articuleze nici o prima propozitie cu referire la cinematografie fara a include conditional si suficient trimiterea la banii lipsa, din pricina carora nu s-ar mai face filme, recte la saracia populatiei, care din aceasta cauza ar fi incetat sa frecventeze cinematografele.

Este alt public nu in sensul unei dihotomii, ci al perceperii unor ipostaze diverse. Sint mai multe publicuri – categorie pe care psiho-sociologia de specialitate (sublima, dar...) e de mult datoare sa o impuna in circulatie. Poate fi totusi si o antinomie la mijloc, daca luam act, de pilda, de spectacolul de gala de la cinematograful Patria din 6 iulie a.c., la relansarea in difuzare a unei copii reconditionate a filmului Mihai Viteazul din 1971. S-a aplaudat atunci, „la scena deschisa“, de pe multe siruri de scaune, replica pusa in gura eroului titular in anii de glorie ai cinematografiei socialiste in linia demonstrativa a intregului film: „Europa? Nu-mi pasa de Europa!“ Va fi pregatit probabil psihoza aplauzelor refractare si speech-ul prefata al spectacolului de gala, cu prezumtia tocmai antinomica a declaratiei simandicoase ca sintem pentru integrarea euroatlantica, chiar pentru globalizare, dar ca sintem mai ales patrioti. In sensul ca la o adica... Cu asemenea contabilitati si strategii infantile, cu limitarile si conditionarile a caror duplicitate e tradata de aplauzele caracudei electorale nostalgice si revansarde (dl Ion Iliescu jubila in loja oficiala, ca unic invitat de onoare), ceea ce am numit Cinema Paradiso ar ramine pentru mult timp o oaza izolata in pustiul de la Est de Piata Unirii, revers al monstruozitatilor arhitectonice din directia opusa, supravegheata de Casa Poporului.

Sansa e celalalt public, care umple salile din virtualul „circ al foamei“ metamorfozat linga Posta Vitan, publicul care preface pariul cistigat intr-un semn si un semnal, pentru un alt pariu, cu scadenta sa speram previzibila, cind zonele moarte (mai exact ucise) ale orasului ar putea renaste. Nu e o „forma fara fond“ acest multiplu Cinema Paradiso. E un cadru ideal si un stimul pentru noi initiative. Inter Com are de altfel intentia declarata de a construi si amenaja noi multisali, in Bucuresti si in alte orase din tara. E adevarat ca domnul Andrew Vajna, cunoscut producator american, patron principal al antreprizei, prezent intre doua avioane la Bucuresti, a intimpinat oarecari dificultati in intelegerea traducerii unora dintre intrebarile de la conferinta de presa din ziua inaugurarii. Dar asta poate si pentru ca au fost stingace, unele confuze, pe schema opozitiei dintre arta de elita si productia culturala de consum, cu invocarea unor criterii estetice in distribuirea si exploatarea filmelor. „– That’s entertainment! Show business!“, au sunat candid raspunsurile. Ceea ce nu exclude cultura, dimpotriva, a adaugat in extremis Mr. Vajna, manevrind pretios emblematica havana. Iar, pe de alta parte, parca pentru a ne sfida o data in plus snobismele si aprehensiunile mostenite, unul dintre afisele de reclama pentru Hollywood Multiplex imprumuta direct din jargonul culturii autohtone de cartier eticheta „Cinema de cinema“; in imagine, un cuplu de spectatori fericiti isi imparte extazul intre ce se vede pe ecran, punga de popcorn si paharul de racoritoare, pentru care fotoliile miraculoase dispun de suporturi adecvate.

Nu-i insa mai putin adevarat ca printre primele zece pelicule prezentate de la inceput in proiectii paralele, s-au aflat si filmul lui Pedro Almodovar, Totul despre mama mea, si cel al lui Milos Forman, Omul din luna, si ultimul produs al lui Oliver Stone, Duminica, pierzi sau cistigi. Si nu cred ca riscul asumat de investitori ar fi fost mai mare, nici ca imperativul comercial ar fi in viitor contrazis, daca una dintre cele zece sali ar fi dedicata prin afisul ei inventiei europene numite filmul de autor, daca o a doua sala ar fi, sa zicem, a filmelor de debut sau a noului cinema de pretutindeni, daca o a treia ar reveni – de ce nu? – filmului romanesc si est-european. Cred ca spre acest „Cinema de cinema“ ar face atunci deplasarea si categorii ale publicului pina acum reticente sau pe punctul de a fi pierdute pentru cauza cinematografica. S-ar atesta ceea ce nu e un paradox: apetitul cultural diversificat sustine profitul comercial.