Cinema la mine-acasă se deschide în Germania

Autor: Ciprian MARINESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După ce şapte ţări din Europa i-au „furat“ poezia în limbile lor (genericul include, undeva, şi universala engleză), Robert Şerban a obţinut „viză“ germană pentru Cinema la mine-acasă, unul dintre cele mai apreciate volume de versuri din România, editat de Cartea Romănească şi premiat de Observator cultural. De asemenea, jurnalist, realizator al celei mai longevive emisiuni TV culturale din ţară, Robert Şerban mai are în palmares nouă volume de poezie, interviuri, proză şi memorialistică. El este şi directorul editorial al Editurii Brumar din Timişoara. Interviul care urmează a fost difuzat de o agenţie de presă germană şi preluat de media locală.

Anul viitor, Pop Verlag din Ludwigsburg îţi va publica Cinema la mine-acasă în germană. Descrie-ne radiografia ta în această stare de aşteptare.

E o radiografie... mişcată, fiindcă, de cînd mă ştiu, am fost într-o continuă aventură cinetică. Una exterioară şi una interioară. E imposibil să le disociez, căci, chiar în ziua în care răspund acestor întrebări, fiica mea a împlinit un an şi jumătate. Ea este cea care a imprimat o viteză teribilă vieţii mele şi i-a schimbat accentele. O bună parte din energia mea este devorată de Crina, care, ca orice fată, e „tătoasă“. Cît timp sînt acasă, aud continuu „tati, tati“, iar tati încearcă să nu facă altceva şi să-i dedice atenţie şi timp. Am reintrat în acest univers al copilăriei şi sînt fascinat de el. Chiar dacă, pe de o parte, sînt niţel frustrat că nu mai am timp suficient pentru citit şi pentru scris, simt că e o perioadă de acumulare interioară specială. Voi „deversa“ toate aceste „poveşti“ trăite alături de fiică-mea în viitoarele cărţi. N-am fost şi nu sînt un habotnic al literaturii. Eu cred că nu cantitatea contează în scris, ci calitatea. Mai ales în poezie. Apariţia ultimei mele cărţi de versuri în Germania este un moment cu totul special. În primul rînd, pentru că e vorba de o altă limbă, adică de o altă... viaţă. Ştiu că nu există un interes aparte pentru poezie, ştiu că romanul este cel care le face cu ochiul atît cititorilor, cît şi criticilor, dar trebuie spus că partea cea mai „tare“ a literaturii române este poezia. O afirm fără aroganţă: poezia românească e una foarte valoroasă. Pop Verlag promovează poezia de calitate, au apărut aici cîţiva poeţi români de primă mînă: Nichita Stănescu, Ioan Flora, Rodica Draghincescu, Ioana Nicolaie, Emilian Galaicu-Păun. E o companie care mă onorează. Traducerea volumului Cinema la mine-acasă apare cu sprijinul Institutului Cultural Român, ale cărui eforturi din ultimii ani de publicare a literaturii române în străinătate trebuie salutate.

Ai fost tradus în daneză, suedeză, olandeză, sîrbă, engleză, polonă, cehă şi slovacă, cu alte cuvinte eşti unul dintre puţinii tineri poeţi de la noi care au reuşit să cucerească deja un spaţiu lingvistic vast. Ce şanse îţi dai în fiecare dintre ţările în care eşti tradus, din momentul în care ai ajuns deja acolo?

Orice străin e privit cu o curiozitate sporită. Cititorul îşi zice: ia să vedem ce mai vrea şi ăsta? Cît e de diferit? Doar că intervine un factor: traducătorul. Nu ai de unde ştii cît de mult sau cît de puţin te trădează. Cît păstrează limba în care apari savoarea şi forţa celei în care ai scris, româna. Aşa că privesc cu detaşare aceste apariţii, dar sper că ele vor atrage atenţia asupra poeziei româneşti.

Ai parte sistematic de ieşiri în străinătate, graţie burselor de creaţie, a lecturilor pe care eşti invitat să le faci din propria ta creaţie, a întîlnirilor internaţionale la care eşti chemat. În ce fel contactul cu alţi scriitori şi cu spaţii nefamiliare te provoacă din punct de vedere intelectual, spiritual, poetic, pînă la urmă?

Orice ieşire din propriul spaţiu este provocatoare. Orice întîlnire este stimulatoare pentru mine. Cinema... e o carte scrisă, în bună parte, într-o cafenea din orăşelul austriac Krems, unde am avut o bursă. Faptul că era gălăgie, că oamenii vorbeau o limbă pe care nu o înţelegeam, că intrau şi ieşeau continuu mă stimula, mă enerva, mă inspira. Dialogam cu ei sau protestam fără ca ei să ştie: scriam versuri. Şi a ieşit, cred, o carte bună, cu tensiune. Întîlnirile literare – de orice fel –, fie cu scriitori, fie cu cititorii, te determină să priveşti mai atent la ceea ce faci, să-ţi conştientizezi actul artistic, să te uiţi în... oglindă. Astfel, îţi aduci aminte de tine, de scriitorul care eşti, de propriile strategii şi „arme“. Uneori, strategiile trebuie schimbate, iar armele ascuţite. E nevoie să-ţi părăseşti propria piele că să-ţi dai seama de asta.

Afirmi despre tine că eşti un tip care scrie greu. În ce anume constă dificultatea: în inspiraţie, în disconfortul creat de cotidian, în redarea ideilor?

Ca să fac literatură, îmi trebuie o stare specială – un fel de transă în care intru. Trebuie să mă decuplez de viaţa activă pe care o trăiesc, de obligaţiile pe care le am. Apoi, îmi trebuie un timp ca să mă reîmprietenesc cu mine, să-mi recunosc cele mai îndepărtate... capilare, cele mai întunecate ori luminoase gînduri. Cînd scriu, nu fac plăcinte. Nu pot să-mi suflec mînecile şi să aştern cuvinte pe hîrtie. E nevoie de un preludiu, cîteodată foarte lung, ca să iasă pagini de calitate. Nu e uşor...

În afara faptului că eşti poet, eşti prozator, om de televiziune, editorialist, autor de cronică plastică, director de editură. De care dintre aceste identităţi te simţi cel mai aproape?

Îmi place tot ceea ce fac şi fac cu bucurie. Fac televiziune de aproape zece ani, săptămînal îmi „regizez“ talk-show-ul cultural, „A cincea roată“, şi încă nu m-am plictisit. Scriu editoriale despre lumea în care trăiesc de vreo şapte ani, unul, două, cîteodată şi trei pe săptămînă, şi simt că nu mi-am pierdut... vocea. La editură citesc manuscrise şi hotărăsc care dintre ele vor deveni cărţi. Am şansa ca Editura Brumar să fie una recunoscută, chiar şi peste hotare, nu doar pentru calitatea cărţilor sale, ci şi pentru frumuseţea lor. Cronicar plastic sînt... ocazional, atunci cînd prietenii plasticieni mă invită să le vernisez expoziţiile. Dialogul cu artiştii vizuali mă stimulează foarte tare, căci e o interacţiune cu un alt mod de exprimare, mai direct, mai percutant, mai... vizibil. Dar cred că şi plasticienii sînt surprinşi „să vadă“ cînd şi cum imaginile lor devin cuvinte, propoziţii, fraze. Proză scriu rar, dar am o dorinţă uriaşă de a o face. Am deschise cîteva „piste“, mă bate gîndul să fac roman, chiar m-am documentat pentru asta. Ca să revin la întrebare, în fiecare dintre noi sînt mai multe personaje, mai multe talente, foarte multe dorinţe. Toate aceste activităţi pe care le-aţi amintit nu fac altceva decît să mă ajute să mă caut pe mine. Dar probabil că GPS-ul cel mai exact al meu rămîne poezia.

În ce fel jurnalistul Robert Şerban se împotriveşte scriitorului Robert Şerban şi în ce măsură îl susţine?

Ambele meserii se sprijină pe cuvinte. Sînt... surori. Dar pot deveni surori vitrege. Jurnalistica trăieşte doar din realitate, pe cînd literatura se inspiră... uneori din realitate. Asta, cînd nu e ficţiune. Se zice că un ziarist nu trebuie să creadă nimic din ceea ce aude şi doar jumătate din ceea ce vede. Adică, să fie suspicios tot timpul. Un scriitor trebuie să fie ca un burete, să absoarbă tot, să nu aibă nici un filtru. Iată antagonismul! Eu m-am retras încet, încet din munca la presa cotidiană, în care scriam zilnic mai multe articole, anchete, reportaje, făceam interviuri, căutam ştiri de prima pagină, alergam ca nebunul dintr-un loc în altul. Îmi consumam bună parte din energia pentru scris în lucruri care a doua zi erau... vechi. Se stricau. E interesant să treci, ca scriitor, prin presă, dar e bine să nu rămîi acolo.

În ce măsură backgroundul social şi biografia ta proprie definesc, schimbă, transformă miza poeziei (şi nu numai, dacă ne gîndim la volumul tău de proză Barzaconii) pe care o scrii?

Poezia e un teritoriu al libertăţii totale. Cel care-o scrie nu trebuie să se gîndească la vîrstă, la funcţiile sale, la rude ori prieteni. Nu trebuie să-şi spună: „dacă o să citească şeful meu asta, o să mă dea afară“. Încerc să-mi păstrez... independenţa, ca poet. Să uit că sînt tată, că o mulţime de oameni mă cunosc fiindcă mă văd la televizor, că sînt persoană publică. Caut să nu mă trişez atunci cînd aştern cuvintele pe hîrtie, să nu ţin cont decît de mine şi de criteriile mele estetice. Sper să-mi iasă...

Care crezi că ar trebui să fie armura poetului în societatea de consum actuală?

Poezia are, astăzi, foarte puţini destinatari. Oamenii se grăbesc, n-au vreme să citească poezie. Pentru asta e nevoie de tihnă, e nevoie să nu te uiţi mereu la ceas. Din nefericire, viteza lumii în care trăim creşte continuu. Dar chiar şi aşa, poeţii nu dispar. Sînt rezistenţi. E greu de spus ce îi protejează. „Armura“ poate fi şi un costum Hugo Boss, şi un trening, şi blugii, şi un pantalon scurt. Fiecare poet are armura care i se potriveşte. Poate mai important este însă blazonul. Cel care îţi dă identitate, care te face diferit. Cînd spun blazon mă gîndesc la stil, la felul în care scrii. Eu cred că cu cît armura este mai subţire, mai puţin protectoare, cu atît poezia pe care o scrii este mai puternică.

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cinema la mine-acasă se deschide în Germania

Autor: Ciprian MARINESCU | Categoria: | 0 comentarii