OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Timp de două săptămîni aţi putut citi, în Observator cultural, corespondenţe trimise de la Festivalul de Film de la Berlin de către colaboratorul nostru Mihai Fulger. România, care a avut cea mai consistentă prezenţă din istoria festivalului, n-a obţinut cele mai prestigioase trofee (să nu uităm că, la Berlin, Cristi Puiu şi Bogdan Mustaţă, în 2004 şi 2008, cu două scurtmetraje, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, şi, respectiv, O zi bună de plajă, obţineau Ursul de Aur). Situaţia de anul acesta de la Berlin n-ar trebui să fie un motiv de îngrijorare. În definitiv, credem că România cinematografică s-a aşezat mult mai bine în această ediţie a festivalului, chiar dacă nu în secţiunea oficială, ci în zona lungmetrajului. Într-un fel, Berlinala confirmă un regizor: Radu Jude, care, la primul lungmetraj, Cea mai fericită fată din lume, a premit Premiul Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă şi Eseu (C.I.C.A.E.) în secţiunea „Forum“. (Recunosc că am avut recent surpriza să constat că unul dintre scurtmetrajele sale, Lampa cu căciulă, era prilej de plăceri relaxate şi de hître evocări într-un cerc de prieteni, unde cinematografia era pasiune, şi nu profesie. Acei amici, cei mai mulţi lucrînd pe la firme de IT, îmi spuneau cît de impresionaţi au fost de Lampa cu căciulă, de acel drum al tatălui şi al copilului, cu televizorul învelit într-o pătură, spre atelierul de reparat de la oraş. „E tare, Jude ăsta! Cît de real e acel drum cu televizorul prin ploaie şi prin mocirlă!“, accentuau prietenii strînşi în acea seară în jurul unui pahar de vin.)

 

Filmul lui Radu Jude, considerat de juriu „fermecător şi foarte antrenant“, mai deschide o tendinţă în cinematografia românească. E vorba de un abandon al referinţelor politice, al marilor teme istorice (deh, istoria întotdeauna apasă pe vieţile noastre mizerabile şi incapabile de reînnoire...). Cea mai fericită fată din lume este povestea unei fete din provincie care cîştigă o maşină la un concurs de trimis etichete, dezlipite de pe un anumit produs. Maşina cîştigată va fi, vai!, un chin şi pentru fată, şi pentru părinţi.

 

Concomitent cu lungmetrajul lui Radu Jude, pe ecranele româneşti poate fi văzut un alt film, Pescuit sportiv, realizat de Adrian Sitaru, alt film în care istoria pare să fie exilată şi unde cuplurile (dezabuzate) sînt cele care focalizează atenţia. Aflăm că şi Cristi Puiu, şi Corneliu Porumboiu lucrează la filme (sperăm să le vedem în 2009!) cu oameni sărmani şi debusolaţi, persoane care îşi pierd locul de muncă şi ajung la gesturi disperate (la Cristi Puiu) sau poliţişti de provincie (evident, tot din Vasluiul atît de prolific în personaje remarcabile!) care au tresăriri de conştiinţă. Dacă toate aceste personaje, ca în povestea tatălui şi a fiului, plecaţi să repare un hîrb de televizor, din Lampa cu căciulă, ajung în ceea ce se cheamă cultura populară a receptării, înseamnă că cinematografia românească mai are un atu: receptarea nu mai ţine doar de convenţia cinematografică, ci pătrunde, se disipează în vieţile noastre, ca un fapt artistic familiar, poate şi ca un fapt de viaţă care te pune pe gînduri. De fapt, marele succes înregistrat la publicul larg de cîteva dintre filmele româneşti din ultimul timp este că au ajuns să rezoneze cu vieţile fiecăruia dintre noi. Noi toţi, oricît de citadini am fi, avem cîte o rudă, în vreun sat uitat de lume, căreia i se strică des televizorul. Şi, ca o fatalitate, pleacă să-l repare departe de casă.

 

Noi toţi, oricît de elitişti am fi, avem cîteodată tendinţa să colecţionăm etichete, să participăm la prostioare de concursuri, să aşteptăm minunea cîştigării unei maşini luxoase. Noi toţi, dacă ar fi să ne amintim şi de Megatron al lui Marian Crişan, care a obţinut, la Cannes, în 2008, Palme d’Or pentru scurtmetraj, avem dorinţa şi cheful, cînd sîntem doar cu copiii noştri, de a ne opri în primul McDonald’s, în căutarea jucăriilor preferate. Din fericire, cineaştii noştri au închis de multă vreme televizorul şi au pornit să vadă România dincolo de plicticoşeniile şi aberaţiile oferite de televiziuni în materie de divertisment. Cred că dezbaterea temelor din filmele româneşti, dar şi prezentarea lor pe cît mai multe posturi de televiziune (remarcabil efortul celor de la HBO de a consacra filmelor româneşti seri întregi) ne-ar scoate din plictisul nostru funciar şi ne-ar arăta o cale de vieţuire firească, fără sclipici, fără farduri şi zorzoane. Încă o dată, şi prin Berlin, cinematografia românească ne arată că putem fi mai puţin resemnaţi şi mai implicaţi, putem recunoaşte şi ne putem asuma situaţiile de criză, fără escamotarea lor sau deraierea în „beţia de cuvinte“ a politicienilor. Cîteva filme româneşti, dintre cele pe care şi Observator cultural le susţine, ar putea fi o cale de înţelegere a acestei societăţi, mult mai dificile şi mai seducătoare prin ramificaţiile ei decît un simplu urlet de deznădejde.