Autor: 
Categoria: 
În 1577, cel care avea să devină
Sfîntul Ioan al Crucii (1542-1591) era închis într-o
carceră scobită în zid dintr-un convent din Toledo, chiar de
către Ordinul Carmelitan din care făcea parte, ca pedeapsă pentru
că sprijinise reforma spirituală a ordinului iniţiată de Sf.
Tereza de Ávila. În acea celulă, unde nu pătrundea
nici o rază de soare, slăbit de febră, ros de păduchi şi cu
hainele putrede, Sf. Ioan al Crucii a compus Cîntarea
spirituală, una dintre cele mai frumoase poezii mistice scrise
vreodată în limba spaniolă. Cîntarea spirituală
exprimă căutarea vie a lui Dumnezeu de către sufletul misticului
îndrăgostit de Cristos, Cuvîntul divin. Acest suflet
aspiră să guste chiar din această viaţă o anticipare a fericirii
veşnice, prin contemplarea supranaturală a Esenţei divine, ce nu
este posibilă decît printr-un har mistic foarte înalt,
prin care sufletul devine unit în profunzime cu Creatorul său.
Concepută în replică laCîntarea cîntărilor, Cîntarea spirituală exprimă,
mai întîi, neliniştile căutării Dumnezeului ascuns sau
angoasa sufletului care nu se mai mulţumeşte cu satisfacţiile
sensibile ale rugăciunii şi nu se lasă amăgit nici dacă simte că
Dumnezeu este prezent, nici dacă acelaşi Dumnezeu îi pare
absent. „Unde te-ai ascuns?“ (¿A dónde te
escondiste?) – acesta este primul vers al Cîntării
spirituale, ce indică momentul în care sufletul porneşte
însetat în căutarea Celui care l-a rănit de dragoste şi
a fugit apoi ca un cerb, lăsîndu-l pradă anxietăţilor. În
tratatul teologic în care interpretează acest poem, intitulatCîntarea spirituală a sufletului şi a Mirelui Cristos, Sf.
Ioan al Crucii comentează, citînd din Sf. Augustin, că Cel
ascuns este căutat inutil în exterior, întrucît se
află în lăuntrul sufletului. Adevăratul contemplativ va şti
să îl caute pe Dumnezeu în adîncul său,
întrebînd: „Unde te-ai ascuns?“.
Pentru a fi auzit de Cel pe care îl strigă, sufletul trimite nişte mesageri (pastores), adică propriile sale dorinţe şi corurile de îngeri, prin care rugăciunile şi suspinele sale urcă, din cor în cor, pînă la tronul lui Dumnezeu. Aceşti mesageri îi aduc sufletului haruri şi consolări cereşti, hrănindu-l asemenea bunilor păstori. Ei sînt şi cei pe care sufletul îi deleagă să-i spună Celui pe care îl iubeşte mai presus de toate (mai presus de toate creaturile) că este „chinuit de dor, suferă şi moare“ (Aquel que yo mas quiero/ decidle que adolezco, peno y muero). Sf. Ioan al Crucii interpretează teologic această triplă suferinţă ca pe o incapacitate a sufletului de a-şi folosi cele trei facultăţi: înţelegerea, voinţa şi memoria (această triadă este preluată tot de la Sf. Augustin).
Văzînd însă că nici
rugăciunile şi suspinele sale, nici mesagerii cereşti nu îi
sînt de folos pentru a-l găsi pe Cel Preaiubit, sufletul
porneşte într-o căutare activă, curajoasă şi liberă a lui
Dumnezeu, trecînd „peste munţi şi maluri“ (por esos
montes y riberas), adică asumînd o viaţă contemplativă
(simbolizată de munţi) şi practicînd mortificarea, penitenţa
şi exerciţiile spirituale (simbolizate de maluri).
Sufletul începe apoi să mediteze
asupra lui însuşi, întrucît cunoaşterea de sine
este prima treaptă a cunoaşterii lui Dumnezeu, şi asupra
creaturilor – „livezi şi desişuri/ plantate de mîna
Preaiubitului“ (bosques y espesuras, plantadas por la mano del
Amado) –, pentru că interogaţia asupra creaturilor este, cum
afirmă Sf. Augustin în Confesiuni, o meditaţie implicită
asupra Creatorului. Sufletul rănit de iubire este atras de urma pe
care Preaiubitul a lăsat-o în creaturile sale, pe care o
descoperă contemplîndu-le frumuseţea vizibilă. Este însă
tot mai însetat să contemple frumuseţea ascunsă,
subzistentă, care stă la originea acestei frumuseţi create, şi
exclamă: „Oh, cine mă poate vindeca?“ (¡Ay quién
podrá sanarme!).
Pe măsură ce lucrurile create îi
prezintă mai multe urme lăsate de Preaiubitul său, iubirea
sufletului sporeşte şi, odată cu ea, sporeşte şi durerea
provocată de absenţa Lui. Sufletul nu mai poate fi satisfăcut
decît de prezenţa Celui pe care îl iubeşte şi refuză
orice intermediar: „nu-mi mai trimite/ de astăzi nici un mesager/
care nu-mi poate spune ce doresc“ (no quieras enviarme/ de hoy ya
más mensajero/ que no saben decirme lo que quiero). Ajunge,
astfel, să dispreţuiască orice alt remediu al iubirii în
afara prezenţei Celui Preaiubit. Dorinţa sa de a-L vedea pe
Dumnezeu printr-o viziune se intensifică dureros, aşa încît
nimic din ceea ce-i poate satisface gustul şi simţurile nu îl
mai poate mîngîia – în schimb, rana se adînceşte
tot mai mult la orice contact cu creaturile şi sufletul simte că
moare de iubire.
Aşa cum cerbul rănit de o săgeată
otrăvită încearcă să găsească alinare plonjînd în
ape însetat, în timp ce otrava îi pătrunde tot mai
mult în corp, pînă îi atinge inima, la fel şi
sufletul care a ajuns în acest stadiu nu mai găseşte nici un
remediu pentru dorul său, şi otrava săgeţii pătrunde în el
tot mai adînc, provocîndu-i dureri şi mai chinuitoare.
El îl întreabă atunci pe Cel Preaiubit: „După ce ai
rănit această inimă/ de ce nu o mai vindeci?“ (¿Por qué,
pues, has llegado/ aqueste corazón, no le sanaste?). Sufletul
este acum îndurerat şi singur, plîngîndu-şi
chinurile în faţa Preaiubitului. Dar, comentează Sf. Ioan al
Crucii, sufletul nu se lamentează de fapt pentru că este rănit,
întrucît rănile iubirii sînt cu atît mai
dulci cu cît sînt mai adînci, ci pentru că nu este
rănit de moarte, pentru a fi astfel vindecat. Sufletul aspiră să
se însănătoşească murind de iubire, adică dobîndind
prin moarte viziunea beatifică. Dar, cum nu găseşte nici o
uşurare, continuă să îl roage pe Preaiubitul său să-i pună
capăt neliniştilor: „Alină-mi tulburările,/ căci nimeni altul
nu le poate uşura“ (Apaga mis enojos,/ pues que ninguno basta a
deshacellos). Apoi, îl imploră pe divinul său Iubit să-l
lase să-L privească faţă în faţă cu o lumină
supranaturală, descoperindu-şi astfel frumuseţea: „Dezvăluie-ţi
prezenţa/ Şi lasă vederea şi frumuseţea ta să mă ucidă“
(Descubre tu presencia/ y máteme tu vista y hermosura).
Sufletul face astfel un apel direct la Dumnezeu, cerîndu-i să-i
acorde harul unei viziuni glorioase, lăsîndu-l să contemple
Esenţa divină.
Plîngîndu-şi suferinţa
provocată de iubirea incurabilă, adică de setea sa vehementă de
a-L vedea pe Dumnezeu, sufletul se hotărăşte să părăsească
creaturile şi să se întoarcă la credinţă, ca la un mijloc
sigur de a atinge scopul uniunii sale cu Dumnezeu. Credinţa este
numită aici, simbolic, un „izvor cristalin“ (cristalina fuente),
pentru că gîndurile inspirate de credinţă sînt
adevăruri pure, ferite de erori, şi deoarece credinţa este un dar
al Duhului Sfînt, care face să curgă „rîuri de apă
vie“ (Ioan 4,14) din inima credinciosului.
După ce şi-a exprimat cu o asemenea
fervoare dorinţa de a-L vedea, Preaiubitul răspunde şi îi
descoperă sufletului în străfulgerări ceva din strălucirea
sa divină, răpindu-l de mai multe ori în extaz. Dar razele
divine izbesc sufletul atît de profund şi de puternic, încît
acesta este la început incapabil să le suporte şi exclamă:
„Întoarce-ţi ochii de la mine, Preaiubitule“ (Apártalos,
Amado). Din cauza fragilităţii trupului muritor, sufletul nu poate
suporta extazul în care i se dăruie cunoaşterea divină,
chiar dacă aceasta este obiectul dorinţelor sale cele mai arzătoare
şi mai sincere. Astfel de haruri mistice nu pot fi – explică Sf.
Ioan al Crucii – primite pe deplin în trup, pentru că
spiritul este înălţat pentru a atinge comuniunea cu Duhul lui
Dumnezeu şi astfel devine aproape străin faţă de natura
corporală. Sufletul vizitat de aceste haruri trăieşte o agonie
atît de mare din cauza limitelor trupului, încît
este nevoit să exclame: „Întoarce-ţi ochii de la mine!“.
Dar, atunci cînd Preaiubitul îi
răspunde „Întoarce-te, porumbiţă“ (Vuélvete,
paloma), sufletul găseşte tot ceea ce doreşte şi chiar mult mai
mult decît poate exprima. Începe atunci să-i cînte
un imn de laudă Preaiubitului, cu care este acum logodit, fiind
înălţat la starea înaltă a uniunii de iubire cu
Dumnezeu. Dumnezeu se poartă atunci cu sufletul la fel ca un mire cu
mireasa lui, împodobindu-l cu daruri şi haruri, copleşindu-l
cu onoruri şi lăsîndu-l să-L cunoască. În această zi
de sărbătoare, toate neliniştile încetează, sufletul este
inundat de pace şi bucurie şi nu mai face decît să cînte
suav frumuseţea Preaiubitului.
Sufletului i se dăruie calmul şi
odihna unei „nopţi liniştite“, care seamănă cu un somn
spiritual la pieptul Preaiubitului. În plus, primeşte şi
darul unei lumini palide, de nepătruns, a inteligenţei divine.
Sufletul nu este încă eliberat de toate anxietăţile, pentru
că se teme că ar putea pierde această bucurie interioară a
iubirii, din cauza unor demoni răutăcioşi sau a dorinţelor
senzuale ale trupului, sau din cauza instabilităţii imaginaţiei.
În starea de logodnă spirituală,
sufletul suferă şi mai dureros din cauza absenţelor Preaiubitului
– în fapt, aceste suferinţe depăşesc în intensitate
toate încercările anterioare, pentru că iubirea sa pentru
Dumnezeu este acum atît de vehementă încît durerea
provocată de absenţa Lui este pe măsură. Sufletul îi ordonă
părţii sale inferioare, simbolizate prin „nimfele din Iudea“
(ninfas de Judea), să nu producă tulburări, prin mişcările şi
activităţile senzualităţii, şi să nu treacă pragul cetăţii
interioare, rămînînd în schimb „în
suburbii“. Iar în cetate, virtuţile şi puterile sufletului,
simbolizate prin flori şi arbuşti de trandafir (las flores y
rosales), sînt saturate de blîndeţe divină de către
Spiritul lui Dumnezeu simbolizat prin „ambră“. Preaiubitul este
apoi implorat să se ascundă în suflet, să-i lumineze
înţelegerea şi să comunice cu el într-un mod
substanţial şi interior – adică fără cuvinte şi expresii
sensibile.
Pentru a aduce sufletul la pacea şi la
bucuria comuniunii cu El, Preaiubitul îl purifică de ultimele
sale imperfecţiuni, supunînd facultăţile sale naturale faţă
de raţiune şi mortificîndu-i toate dorinţele. Acest suflet
este numit apoi „mireasă“ (Esposa) de către Mire, care îl
poartă pe braţe în camera nupţială – ceea ce înseamnă
că îi dăruie toate harurile necesare pentru a atinge stadiul
cununiei spirituale.
Atunci cînd sufletul a fost
înălţat la acest stadiu înalt al cununiei spirituale,
Mirele, care este acum consortul său, îi dezvăluie mai uşor
şi mai des secretele sale, în special misterele legate de
Întruparea sa şi de căile şi mijloacele de mîntuire.
Sufletul se află acum în starea cea mai fericită a uniunii
spirituale, fiind plin de virtute, datorită comuniunii sale cu
Mirele, şi ajungînd la desăvîrşirea iubirii, ce are
drept rod pacea spirituală perfectă. În plus, sufletul este
acum împodobit cu toate darurile şi harurile pe care le poate
purta în această viaţă şi manifestă o iubire gingaşă şi
generoasă faţă de Dumnezeu, dorind să participe la lucrările
Sale. În final, sufletul este instruit şi în „ştiinţa
cea mai dulce“ (me enseño ciencia muy sabrosa), adică în
teologia mistică sau în contemplaţie, şi singura sa ocupaţie
devine iubirea – ceea ce înseamnă că toate facultăţile
interioare şi exterioare ale sufletului nu mai lucrează decît
pentru a iubi (ni ya tengo otro oficio,/ que ya sólo en amar
es mi ejercicio).
După ce a atins libertatea deplină a
spiritului şi a traversat toate purificările, sufletului cununat cu
Dumnezeu i se oferă darul înţelepciunii, fiind lăsat să
pătrundă mai profund cu înţelegerea lucrările şi minunile
lui Dumnezeu. Rodul cunoaşterii misterelor divine este numit „mustul
rodiilor“ (el mosto de granadas) – rodiile sînt o metaforă
pentru misterele lui Cristos şi pentru judecăţile şi
înţelepciunea lui Dumnezeu.
În finalul poemului, sufletul îi cere Mirelui să-i dăruiască gloria care îi este predestinată din veşnicie, în care se va bucura de contemplarea pură a Esenţei divine. Pregătit acum pentru călătoria vieţii veşnice, sufletul cere harul de a-L iubi pe Dumnezeu atît de puternic şi de profund încît să poată răspunde pe măsura comunicărilor divine. Nici diavolul (Aminadab), nici „cavaleria“ simţurilor (la caballería) nu mai au acum o putere reală asupra sufletului, care este atît de purificat şi de recules încît este capabil să participe şi să se bucure la fiecare comunicare ce îi este transmisă de Dumnezeu în interioritate. Sufletul soarbe acum, lăuntric, apele binecuvîntărilor spirituale, iar activităţile sale naturale sînt subordonate reculegerii: „cavaleria a coborît la vederea apelor“ (la caballería/ a vista de las aguas descendía).
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters