OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Baza acestui sentiment al comunităţii paşnice este echilibrul. Dar echilibrul nu e ceva ce poate fi găsit odată pentru totdeauna, el trebuie căutat mereu. În acest sens, aveam amîndoi ce căuta. Cît priveşte îndeplinirea ireproşabilă, cu cît mai puţin efort fizic, a operaţiilor, el era în avantaj faţă de mine, dar sigur că prost să fi fost să facă paradă de propria competenţă şi rutină în domeniu. Mi-o luase înainte, era în avantaj, nu puteam să-l ajung din urmă, el era meşterul, iar eu, chiar şi în calitate de ajutor, doar unul ocazional. Trebuia să aibă grijă nu numai să-şi împartă precaut cu mine cunoştinţele, dar şi să execute în locul meu inclusiv operaţii care, conform regulilor nescrise ale meseriei, nu făceau parte dintre obligaţiile sale profesionale. Pe omul într-adevăr deştept nu mărinimia îl face serviabil, ci interesul cît se poate de personal ca, în locul soluţiilor avantajoase ori comode pe moment, să le aleagă pe cele avantajoase în perspectivă. Dacă nu m-ar fi ajutat să învingem distanţa profesională incalculabilă dintre noi, cu siguranţă că aş fi lucrat mult mai neîndemînatic, în plus, între noi ar fi apărut o neplăcută încordare nervoasă.

 

În ce priveşte cîntecul de muncă, eu eram cel în avantaj. Asta nu pentru c-aş împărtăşi îndată şi oricui mulţimea ideilor ivite pe neaşteptate şi necontrolat, dimpotrivă, eram în avantaj fiindcă nu pot suferi, ba mai mult, detest aşa ceva. Frica te îndeamnă la o alegere precaută, uneori de-a dreptul timidă. Din cauza asta am acumulat o oarecare experienţă în domeniu, adică am învăţat cum trebuie sistematizate, corelate sau delimitate ideile ivite involuntar în mintea omului. În cazul în care aş fi abuzat de avantajele competenţei mele, nu puţine dintre asociaţiile sale de idei ar fi trebuit să le consider ridicole sau respingătoare, să le refuz, să le înfierez cu vorbe grele, a fost, însă, mult mai mare satisfacţia să înţeleg semnificaţia mai profundă a ideilor pe care le transpunea involuntar în cîntec, să determin provenienţa lor, decît să spun lucruri care ar fi putut genera între noi o tensiune inutilă. Aveam grijă unul de celălalt; aşa cum eu începusem să respect la el acea aptitudine structurală datorită căreia ştia să aibă grijă de integritatea, în cel mai larg înţeles al cuvîntului, a celui de lîngă el, cred că nici el n-avea de ce să se plîngă că aş fi lezat acest lucru, mai important pentru mine decît orice. Ne străduiam să respectăm în celălalt însuşirea de a respecta. De parcă ne-am fi spus că numai însuşirile pe care le recunoaştem în celălalt le putem respecta ca fiind ale noastre.

 

După mai multe săptămîni, a sosit şi momentul cînd doi oameni, rămaşi singuri, recunosc că sînt pătrunşi de sentimentul fierbinte al prieteniei. Tocmai săpam un şanţ în lumina verii necruţător de fierbinţi. Şanţul trebuia să aibă, în final, o lungime de aproape douăzeci de metri şi o adîncime cam de doi. Stăteam şi ne aplecam ritmic între cei doi pereţi galbeni de argilă, netezi ca marmura, deja nu ni se mai vedea nici vîrful capului, deasupra, doar cerul albastru. El lucra cu tîrnăcopul şi hîrleţul, eu, în urma lui, cu lopata. În aşa fel trebuia să arunc sus bulgării grei de pămînt pe care el îi despica în faţa mea, ca ei să nu cadă înapoi de pe movila tot mai mare de pe margini. La o asemenea adîncime sînt alte parfumuri, altfel sună cuvîntul rostit. Parcă ai sta printre măruntaiele primitive, secrete, lezate ale pămîntului, nemaivorbind că-ţi petreci toată ziua acolo unde vei ajunge în final. Atunci mi-a spus că-i urăşte pe evrei pentru că-i provoacă scîrbă. L-am întrebat de-ndată dacă pe toţi. Mi-a spus că nu există excepţii. Din răspunsul lui ferm am ajuns la concluzia, nicidecum surprinzătoare, că ura lui e provocată, fără îndoială, de scîrbă, iar scîrba e ţinută captivă de ură. Dacă un sentiment se agaţă cu atîta vehemenţă de o pasiune, atunci pentru raţiune nu mai rămîne loc, mai ales argumentele raţionale ale unui alt om nu mai au ce căuta acolo. Cel mult, ura lui aş putea-o atrage în capcană dacă i-aş spune că de data asta a făcut o excepţie, în consecinţă, comite o greşeală similară contra convingerilor sale ferme cînd urăşte pe de-a întregul pe cineva care-i pe jumătate evreu sau urăşte pe jumătate pe cineva care nu-i evreu.

 

N-are rost să neg, spusele lui m-au luat pe nepregătite, deşi nu susţin că nu m-aş fi aşteptat la asta. În sinea mea, mă laud că ştiu nu numai să spun despre oricine dacă simte nevoia unei mărturisiri aspirînd la o asemenea solidaritate sau oferind o asemenea solidaritate, dar ştiu dinainte cînd anume simte această nevoie. Ţine de cunoaşterea psihologiei umane şi de experienţa vieţii. Odată, de exemplu, am parcurs cu un şofer un traseu însufleţitor de 250 km; apreciind fondul judecăţii de care dispunea, la întoarcere mă tot gîndeam dacă o să-şi manifeste în forma asta simpatia faţă de mine cînd ajungem în oraş sau cînd, aproape de destinaţie, vom coti de pe drumul Fehérvári pe strada Andor. Nu am estimat greşit, evaluasem corect temperatura atracţiei prieteneşti. Şi de data asta, nu lipsa estimării mă făcuse să fiu nepregătit, ci sentimentul prieteniei reciproce îmi diminuase pregătirea. În general, intru cu o mare curiozitate în jocuri de genul ăsta, iar curiozitatea mea rareori e afectată de ofensele aduse personal. Pornesc de la ideea că o dezbatere nu poate avea loc pe bază de sentimente. Cel mult, îl poţi întreba pe celălalt care e proporţia vehemenţei regăsite în sentimentele sale. Treaba asta poate fi chestionată temeinic. Ceea ce, fireşte, implică vicleşug, pentru o vehemenţă puternic conturată şi întreţinută nimic nu poate fi mai neplăcut decît întrebările care i se pun. Iar dacă, totuşi, din cauza unor simple întrebări îi scade întrucîtva puterea, asta înseamnă că nici sentimentul nu se mai poate crampona chiar atît de tare de ea. Trebuie să-şi caute altceva de care să se cramponeze. Fireşte, e deja alt aspect dacă persoana în cauză găseşte în structura sa, iar dacă da, unde şi ce anume, de care să se cramponeze.

A doua zi, trudeam în acelaşi şanţ. Făceam aceleaşi mişcări, cerul era la fel de albastru, aceleaşi parfumuri şi nici cuvintele asociate liber nu sunau altfel. De data asta, mi-a spus că-i urăşte pe ţigani şi că tare i-ar mai plăcea să-i căsăpească pe toţi. Mi s-a pus pata şi am început îndată să urlu. Între momentul cînd am văzut negru în faţa ochilor şi momentul cînd am început să urlu mi-au trecut prin cap, totuşi, foarte multe lucruri. Pentru că, dacă înainte n-aş fi nutrit un sentiment de prietenie faţă de el, dacă în ziua precedentă n-aş fi înregistrat drept un succes faptul că ura îi poate fi erodată prin întrebări, cu siguranţă nu m-ar fi afectat atît de tare noua lui afirmaţie. Dar nutream faţă de el un sentiment de prietenie tocmai pentru că avusesem încredere în capacităţile intelectuale şi în judecata lui morală. În consecinţă, nu el era cel care m-a dezamăgit, ci propria mea fiinţă, propria capacitate de evaluare; cunoştinţele mele privind psihologia umană au suferit o gravă înfrîngere. Ieri, nu în totalitate, dar azi, da. Iată ce mă durea atît de tare. Simţeam că nu pot accepta nici o clipă să mai rămîn lîngă un asemenea om, dacă aş accepta, de fapt, pe mine nu m-aş accepta. Nu pentru faptul că, dacă nu-i poate urî pe evrei, îi urăşte pe ţigani, ci pentru că propria mea dezamăgire îmi provoacă durere, or, într-o asemenea situaţie cuvintele nu-şi mai au rostul. Dezamăgire şi neputinţă – de aici, vehemenţa sentimentului meu.

 

Eram deja pregătit să urlu, dar raţiunea încă mai avusese ceva timp de judecată. Dacă acum aş începe să urlu, cale de şapte poşte n-aş găsi un meşter atît de destoinic ca el, iar din cauza unei controverse ideologice, de altfel lipsită de perspectivă, ar trebui să întrerup construcţia casei. Dar chiar şi atunci: trebuie să plece! Auzeam cum vehemenţa sentimentului meu e mai puternică decît raţiunea. Deja urlam. I-am urlat ceva de genul: dacă cineva vrea să ucidă, e criminal, dacă vrea să curgă sînge, păi, o să curgă sînge. Iar dacă peste zece ani o să curgă şiroaie, să-şi aducă aminte că sîngele o să curgă din cauza unor discursuri de acest gen, din cauza unor cuvinte ca astea, nu din alte motive. Nu şi-a întrerupt munca. Probabil că şi el se gîndea la ceva asemănător. Dacă ar fi plecat, ar fi trebuit să accepte că s-a înşelat într-unul dintre propriile sale sentimente, că tocmai acolo n-a găsit numitorul comun, unde-l căutase, prin urmare, ar fi trebuit să fie nemulţumit de sine însuşi, nu cunoaşte suficient de bine oamenii. Tăcerea noastră a continuat să fie mult timp insuportabilă. Apoi, între două gesturi impuse de muncă, mi-a spus că pot să urlu liniştit şi cu alte ocazii, urletele nu-l jignesc, dacă urlă cineva la el, el, cel mult, zîmbeşte. Spusele nu-i erau lipsite de eleganţă.

 

Nu numai că au lipsitzîmbetele, dar zile în şir nu ne-am mai spus nimic. Apoi, aşa cum se întîmplă de obicei, s-au ivit atîtea şi atîtea probleme privind lucrările de construcţii, încît am fost nevoiţi să schimbăm cîteva cuvinte. Ne-am întors la cunoscutele cîntece de muncă. Dar n-a trecut nici o săptămînă, cînd, într-o zi, mi-a spus cît de tare îi urăşte pe homosexuali. Ar trebui adunaţi la un loc şi castraţi rînd pe rînd, fiecare. Cu briceagul. În urma întrebărilor mele, i-am salvat de ura lui pe evrei, lîngă mine nu-i poate urî nici pe ţigani, fiindcă urlu, dar acum totuşi apare o problemă: ce facem cu amărîţii ăştia de homosexuali? Parcă-mi oferă ultima şansă. Iar în ce-l priveşte, riscul asumat nu-i tocmai mic, punîndu-mă la o astfel de încercare, căci numai cu sentimentele mele îşi poate verifica autenticitatea urii nutrite. Mi-am ridicat privirea spre el. Parcă m-aş fi aşteptat să văd în locul lui nu un bărbat adult, ci un copil nevinovat şi tîmpit. Tocmai se aplecase după ceva, era cu spatele la mine. Dar nici dacă-i vedeam faţa n-aş fi găsit vreo explicaţie. Aş fi avut chef să-i dau un şut, să pice-n nas. N-am scos nici un cuvînt. Am decis că voi fi oportunist şi nu-i voi apăra pe homosexuali, îi las pe mîna lui. Să umble din casă-n casă cu ura lui, s-o împingă cum poate şi cum vrea. Totuşi, probabil că tăcerea mea i-o fi dat de gîndit. Sau problema lui cu homosexualii va fi fost atît de mare, încît a simţit nevoia să vorbească verzi şi uscate. Îşi spunea revelaţiile banale; sînt sătul pînă peste cap. Mă tot întreba, dar nu primea nici un răspuns. Îmi vedeam de treabă, mă concentram să lucrez cît mai bine, dialoga cu sine însuşi. Îşi exprima propriile reprezentări şi fantezii, care cu nimic nu se deosebeau de cele de utilitate publică. Îl ascultam, dar nu simţeam furie, cel mult milă. Nu consideram că merită luat în seamă ce spunea despre tema asta. Ţinea morţiş la ura lui, motiv pentru care ţinea morţiş şi la tema în discuţie. Nici despre aspectul ăsta n-aveam ce spune. Atît de tare se crampona de ura lui, încît a înecat-o în vorbe, mai exact, atît s-a tot cramponat de ea, pînă cînd a sfîrtecat-o în vorbe, ceea ce, la urma urmei, e o manifestare sănătoasă. A isprăvit singur, or, treaba asta n-ar fi putut s-o facă mai bine nici dacă eu n-aş fi tăcut. De la briceagul numai bun de castrat a ajuns la recunoaşterea unei realităţi mult mai generoase, anume, că oamenii sînt foarte diferiţi.

 

Dar încă n-am ajuns la marea cotitură a poveştii noastre. Într-o bună zi, au lucrat la casă cel puţin şase meşteri cu toate ajutoarele lor posibile. Dulgherul, pe acoperişul încă deschis, tinichigiul, pe o scară proptită de perete, instalatorul, în şanţ, tîmplarul, în cadrul unde urmau să fie ferestrele, electricianul… şi aşa mai departe. În funcţie de asta se auzeau zgomotul muncii şi cîntecele de muncă. Toată lumea vorbea în acelaşi timp în permanentul bo-cănit al ciocanelor, în zgomotul pilelor, al uneltelor de şlefuit, al fierăstraielor. Strigăte, rîsete, înjurături în şuvoiul unor pălăvrăgeli interminabile. Fiecare îi spunea celuilalt exact ce-i trecea pe moment prin cap, iar celălalt îi răspundea exact cu ce-i trecea şi lui, pe moment, prin cap. Omul meu îi organizase astfel şi tot el îndruma diferitele faze ale muncii. De ore-n şir nu mai schimbaserăm nici un cuvînt, nici măcar nu ne-am văzut, fiindcă eu mă retrăsesem în spatele casei şi curăţam cu sîrg cărămizile rămase în urma demolării pereţilor. Probabil nu bănuia că sînt prin apropiere. Uneori, frazele gălăgiei raţionale îşi găseau o albie comună, dar fie munca îi sustrăgea pe muncitori de la un schimb de păreri, fie singuri se sustrăgeau, invocînd munca, asta ca nu cumva să intre în vreo controversă inutilă. Se auzea cînd corul, cînd solouri ambiţioase, uneori canoane. Se intensifica, încetinea, schimbîndu-se tot timpul inclusiv intensitatea acompaniamentului instrumental.

 

La un moment dat, au început să vorbească despre crima care pe vremea aceea tulburase întreaga zonă. Crima, în care sîngele era amestecat cu spermă, fusese comisă de doi ţigani tineri. Muncitorii vorbeau cu patimă, se întrerupeau unii pe alţii, spiritele erau foarte încinse, fiecare descria, conform propriei fantezii, cum anume ar trebui pedepsiţi cei doi tineri. În mare, fanteziile lor erau similare, n-aş putea spune c-ar fi fost deosebit de ingenioase, dar în aer pluteau tot mai pregnant aburii sîngelui. Spuneau şi tot spuneau cum i-ar pedepsi pe făptaşi, colorau, licitau, bălteau în faptele îngrozitoare pe care le evocau. Urechile-mi auzeau că omul meu, în ce-l privea personal, a întrerupt cîntecul de muncă, s-a retras într-o linişte tot mai mare. Între timp, corul era dirijat de convingerea că nici o tortură n-ar fi suficientă, iar multul încă ar fi prea puţin. Stăteam în spatele casei şi-mi curăţam cărămizile. Pe de altă parte, cîntau corul urii faţă de legalitate, pentru că, în ochii acestor oameni destoinici, sentinţa tribunalului nu putea fi altceva decît infamie curată. Nici măcar nu-mi puteam imagina cum arăta finalul unei asemenea opere corale. Îmi curăţam apatic cărămizile. În mod evident, ne apropiem de finalul menit să aducă împlinirea, cînd am auzit detunînd vocea de bas a prietenului meu. Vorbea calm şi demn. Vehemenţa lui putea fi, eventual, dedusă doar din intensitatea vocii, căci în asta se ascundea impulsul tremurului. A spus pe o voce bubuitoare că dacă cineva vrea să ucidă, e criminal, dacă vrea să curgă sînge, păi, o să curgă sînge. Iar dacă peste zece ani o să curgă şiroaie, să-şi aducă aminte că sîngele o să curgă din cauza unor discursuri de acest gen, din cauza unor cuvinte ca astea, nu din alte motive.