OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gilles LEROY

Alabama Song

Traducere din limba franceză

de Nicolae Constantinescu

Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti,

2008, 168 p.

Oricît de mefient te-ai arăta faţă de premiile pariziene, cert este că nu le poţi ignora, mai ales cînd este vorba despre cel mai prestigios dintre ele, în ceea ce priveşte romanul: Prix Goncourt. Am început, astfel, lectura romanului Alabama Song de Gilles Leroy (premiat în 2007 şi tradus foarte repede la noi, în 2008, la Pro Editură şi Tipografie) pe jumătate curios, pe jumătate sceptic. Rezistente la primele pagini, rezervele mi s-au disipat pe parcurs, destul de repede, aşa încît, la finalul micului roman (de nici 200 de pagini), am ajuns să regret că aventura se încheiase mai repede decît mi-aş fi dorit, simţind însă deopotrivă densitatea unui roman scris cu profesionalism şi implicare.

Portretul pe care autorul i-l construieşte Zeldei – sau cel pe care, prin intermediul lui, Zelda şi-l construieşte ea însăşi – se configurează anevoios, ca un puzzle în care piesele fie seamănă izbitor între ele, fie par a se respinge, abia într-un final putînd fi întrezărit chipul protagonistei, după eforturi ce presupun întoarceri şi reconsiderări. Zelda evoluează de la tînăra independentă, de familie foarte bună, care visează Aventura, la femeia care se expune, debusolată, tuturor încercărilor şi experienţelor, ajungînd în pragul sau chiar în culmea nebuniei (pentru că tot ce mărturiseşte Zelda vine să contrazică viziunea creată de Scott Fitzgerald asupra ei) şi regăsindu-şi, într-un final, abia după moartea soţului, un relativ echilibru, plin însă de regrete şi de melancolie. Impulsivă, temperamentală, cu o sexualitate extrem de dezvoltată şi, în acelaşi timp, conştientă, raţională în consideraţii, uneori realistă pînă la cruzime sau cinism, idealistă şi sceptică totodată, avîntată şi dezabuzată, nevrotică, dar emanînd de multe ori o căldură şi o profunzime a senzaţiilor greu de egalat, Zelda este în stare să răvăşească orice în calea sa, după cum se lamentează chiar Scott prietenilor săi: „M-am căsătorit cu o tornadă“.

După cum spuneam şi mai sus, acesta este şi un roman al simţurilor, mai ales al celui olfactiv. Memoria mirosurilor este cea care ordonează oarecum amintirile Zeldei, conferind olfactivului rolul principal în raporturile ei cu lumea. La locotenentul Fitzgerald observă că nu transpiră şi că „miroase a curat, izul acela plăcut de nou şi de lux al stofelor fine“. De noaptea în care s-au cunoscut îşi aminteşte în termeni vagi, dar fără să uite senzaţia olfactivă, singura poate exactă: „noaptea aceea atît de frumoasă, parfumată de caprifoi şi de glicină“. Corpul aviatorului miroase şi el „a turtă dulce şi a miere“, iar Zelda îşi exprimă regretul: „dacă aş putea să-i pictez mirosul!“. În anumite momente, referirile olfactive sînt prezente pe fiecare pagină, mai ales în perioada de decădere a lui Scott (despre care îşi aminteşte că puţea a whisky în dimineaţa nunţii): corpul său neîngrijit ajunge să „miroasă a crevete“ (p. 87), camera în care acesta scrie „pute a tutun, a alcool fin, al cărui miros a impregnat şi pereţii“ (p. 88), iar răsuflarea sa este „fetidă“ (p. 89). Chiar şi traversarea Parisului se transformă într-o simfonie de mirosuri, ca într-un început de Süskind: „[…] mirosul de varză şi de iahnie se ia la întrecere cu duhoarea latrinelor de pe palier. […] Măcelarii duceau pe umăr carcase albe şi roşii, mirosind a rece“ etc.

Deşi autorul ne avertizează în legătură cu relaţia dintre ficţiune şi biografie din romanul său, inventariind cu exactitate situaţiile, personajele şi chiar pasajele născute sau deformate de propria imaginaţie, textul nu are nevoie de un asemenea apendice. Şi totuşi, chiar cunoscînd gradul de ficţionalitate al scrierii, este imposibil să te detaşezi de personajul viu, real care a fost Zelda Fitzgerald şi, în acelaşi timp, furat de personalitatea sa acaparantă, să nu uiţi că rîndurile pe care le citeşti nu îi aparţin, de fapt.