Cioran

Autor: Doina IOANID | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cahier de l’Herne, nr. 90 din 2009, coordonat de Laurence Tacou şi Vincent Piednoir, îi este dedicat lui Cioran. Editorul avertizează că apariţia acestui masiv şi consistent dosar Cioran vine din dorinţa de a oferi publicului francez „o perspectivă nouă asupra omului şi a operei sale, fără parti-pris şi fără concesii“. Documentele inedite şi articolele din acest Cahier încearcă să dea seama de „un parcurs uman şi intelectual – în întreaga sa complexitate – al unuia dintre cei mai originali gînditori ai timpului nostru“.

Prima parte a dosarului se deschide cu scrierile politice ale lui Cioran, printre care şi o seamă de articole politice apărute în Vremea, între 1933-1937, care fac apologia spiritului german, a eroismului şi a hitlerismului. Ajuns la Berlin, cu o bursă a Fundaţiei Humboldt, tînărul Cioran este pur şi simplu sedus de fervoarea, de eroismul, de lipsa de măsură, de „pasiunea pentru o barbarie fecundă şi creatoare“, care au făcut din Germania o ţară cu un destin. Tînărul complexat de faptul că aparţine unei culturi mici, marginale, unei ţări fără Istorie, fără destin, este impresionat de efervescenţa generată de mişcarea hitleristă. Nevoia sa personală de extaz, de sublim, precum şi mesianismul său îl fac să treacă repede de la înţelegere la entuziasm. Cioran resimte o atracţie fatală faţă de „cultul iraţionalulul, exaltarea vitalităţii, expansiunea forţelor virile, fără spirit critic, fără rezerve şi fără control“, pe care le vede la hitlerişti. Convingerea sa este că doar o pasiune intensă te poate scăpa de scepticism, doar o„cruciadă împotriva nedreptăţii şi a mizeriei umane“ te salvează de pe „culmile disperării“. Prin prisma acestei admiraţii, România nu mai prezintă interes decît în măsura în care se poate schimba şi deveni „alta“, susţine într-un articol apărut în februarie 1934, ceea ce anunţă Schimbarea la faţă a României, scrisă între 1935-1936. „Mistica Führerului în Germania este perfect justificată“, din perspectiva patetismului, a freneziei, a spiritului profetic, a depăşirii destinului individual. Dezgustat de umanitarism, care este „doar o iluzie politică“, de democraţia lipsită de vlagă, Cioran pledează pentru dictatură, care poate mobiliza spiritul tinerilor, conducîndu-i spre eroism, spre „sensul profund al unei misiuni“. Admiraţia faţă de marşurile hitleriştilor în uniformă îl face să se gîndească la tinerii români „abandonaţi unei dezordini sterile“. România trebuie să aleagă între disperare şi misiune istorică, ea trebuie forţată să se schimbe. Pasiunea legionară o vede ca pe o reacţie faţă de un trecut nefericit, Corneliu Zelea Codreanu fiind, în opinia sa, cel care a încercat să redea onoarea şi orgoliul „unei turme nevertebrate“.

Urmează o serie de articole care aduc lămuriri şi contextualizări istorice. Vincent Piednoir scrie despre Codreanu şi Legiunea Arhanghelului Mihail şi Garda de Fier, încercînd să surprindă elementele esenţiale ale unei perioade isorice tulburi şi dureroase, care a dus la deportări şi masacre. O face cu distanţă şi obiectivitate, încercînd să surprindă mecanismele conceptuale, doctrinare, istorice care au stat la baza instalării dictaturii şi a fenomenului legionar. O perspectivă dintre cele mai interesante aduce textul lui Sylvère Lotringer, profesor de literatură şi filozofie franceză la Universitatea Columbia din New York. „Portretul unui tînăr scriitor în delir hitlerist“ surprinde foarte bine legătura dintre experienţa interioară şi deriva istorică a lui Cioran. Lecturile filozofilor germani, modelele de gîndire pe care şi le-a însuşit, la care se adaugă insomniile, angoasa, accesele depresive, nevoia cumplită de vitalism, toate acestea explică în mare parte cum scriitorul a putut ajunge la „delirul hitlerist“. Comentînd articolele apărute în Vremea, le consideră ca pe un „şantier mental“, ca pe un „laborator sălbatic pentru Schimbarea la faţă a României“. Cioran se inspiră pe larg din filozofia lui Oswald Spengler, care considera că formele istorice sînt transcendente în raport cu omul şi că parcug o curbă descendentă, crepusculară. Entuziasmul şi efervescenţa Germaniei cucerite de hitlerism răspund aşteptărilor tînărului, propriilor sale impulsuri interioare. Lotringer înţelege foarte bine sentimentul dragoste-ură pe care Cioran îl resimte faţă de propria ţară, o pasiune deviată, în fond. „Numai intensitatea unei obsesii putea să înlocuiască un defect de organicitate“. Elogiul lui Codreanu, dezinteresul faţă de viaţa umană vin din adeziunea la frenezia naţională pe care şi-o doreşte Cioran mai presus de orice şi care frizează psihopatologia.

Textul lui Cioran, Mon pays/Ţara mea, descoperit de Simone Boué, soţia sa, în primăvara lui 1994, şi situat la începutul anilor ’50, vorbeşte tocmai despre tirania obsesiei, pe care Cioran o cunoştea în mod intim, mai bine decît oricine altcineva, despre „intoleranţa şi idolatria pe care le implică“. Vorbeşte despre pasiunea disperată şi agresivă din tinereţe faţă de ţara sa. Un text cu adevărat patetic, în care Cioran mărturiseşte că s-a agăţat de propria ţară, că şi-a dorit să creadă în ea, că i-a dorit un viitor. Mărturiseşte cum a ajuns să-şi deteste utopia şi cum ţara lui s-a „sfărîmat sub privirile (sale)“. „Ura pătimaşă şi delirantă“ vine din lipsa obiectului iubirii. Totuşi, îi consideră pe legionari nişte „martiri sanguinari“, iar legionarismul devine un „Port-Royal sălbatic“. După părerea sa, „cel care, între 20 şi 30 de ani, nu subscrie la fanatism, la exaltare şi la demenţă este un imbecil. Nu eşti liberal decît din oboseală, democrat, doar din raţiune“. Însă gustul pentru frenezie, convulsie şi nebunie i-a pierit. Privind în urmă, la tot delirul şi extravaganţele tinereţii, descoperă că vorbeşte despre cu totul altcineva, îi vine greu să creadă că el era „acel străin“. Cioran se uită la sine ca la un nebun furios. Negarea, pasiunea mistuitoare sînt semnele unui „amour renversé“.

Într-un text apărut în Nouvel Observateur, în numărul din 28 decembrie 1989-3 ianuarie 1990, „Je souffrais tant d’être Roumain“, Cioran vorbeşte despre dispreţul său faţă de români şi de complexul de inferioritate. Evenimentele din Decembrie ’89 reprezintă o „reînviere tragică a unui popor pe care l-am crezut de mult timp lichidat“.

O altă serie de articole din prima parte a Cahier de l’Herne contextualizează şi nuanţează atitudinea lui Cioran faţă de evrei. Marta Petreu („Problema evreiască în opera românească a lui Cioran“) remarcă atitudinea duală a lui Cioran faţă de evrei, sfîşiat între admiraţie şi invidie, datorate relaţiei speciale cu Dumnezeu, mesianismului, vitalităţii lor. Totuşi, evreii sînt străinii prin excelenţă, duşmanii resurecţiei naţionale. Deşi ideile lui Cioran se înscriu într-o ideologie extremistă, ele sînt diferite de antisemitismul legionar. La 20 de ani de la publicarea Schimbării la faţă a României, în Ispita de a exista, Cioran ajunge să vorbească despre evrei ca despre un popor aparte, un „popor de singuratici“, „emancipat de tirania peisajului“. Naţionalismul din perioada dintre cele două războaie este un fenomen general, la care au aderat mulţi dintre intelectualii români, iar Schimbarea la faţă a României se înscrie în această atmosferă generală. Această punere în context nu-l scuză pe Cioran, dă seama doar de un simptom, „simptomul unei crize grave de constituire şi de funcţionare a României între cele două războaie“. Cioran nu trebuie însă judecat, pentru că la vremea aceea nu era conştient că face o greşeală pe care o va regreta mai tîrziu. Cioran şi-a schimbat mai tîrziu părerea, iar extremiştii de azi nu se pot revendica de la el. Michael Finkenthal („Cioran şi evreii“) consideră că, în ceea ce-l priveşte pe Cioran, ne regăsim întotdeauna pe teritoriul afectivului, nu al logicii. Îi detesta şi-i admira pe evrei, ca şi pe unguri şi pe ruşi. Ajuns în Franţa, exilat, Cioran se va transforma în „compagnon des Juifs“.

O altă secţiune a Cahier de l’Herne cuprinde, pe lîngă texte-reflecţii despre opera de artă, care trebuie să fie o „provocare adresată realului“, despre cuvintele care trebuie supuse, care trebuie să plătească pentru infidelitatea lor, despre mecanismele obsesiei, ca „tiranie fecundă“ (destinul nu este, de altfel, decît „succesiunea obsesiilor noastre“), despre interpretarea viselor, îndoială, regrete, despre nopţile de insomnie, articole despre stilul cioranian. Pentru Sanda Stolojan („Cioran, «l’élagueur invétéré»“), rigoarea severă proprie grădinarilor francezi i se poate aplica lui Cioran, care cultivă forma scurtă, fragmentul, aforismul, obsedat fiind de esenţial. Ingrid Astier („Scriitura paradoxului“) vede formele scurte ca spaţii polemice ale unei tensiuni exacerbate.

Sînt adunate texte despre receptarea cărţilor lui Cioran, atît în spaţiul francez, cît şi în cel românesc, printre care cronica lui Mihail Sebastian la volumul Cartea amăgirilor, apărută în Rampa, 1936). Sebastian remarcă scriitura excesivă, cu false lamentări, o scriitură exterioară. Cronicarul îi recunoaşte curajul de a scrie astfel, riscînd să se acopere de ridicol. Totuşi, „o dramă nu poate fi niciodată înlocuită de simple exerciţii verbale“. Un contraexemplu este Blecher, cu Întîmplări în irealitatea imediată. Lucian Blaga figurează cu un text demolator, „Farsa originalităţii“ (scris în 1959 şi publicat în Contemporanul în 1962). Disperarea, lacrimile lui Cioran ţin de un „existenţialism de cafenea“, iar filozofia lui Cioran este una mimetică. Regăsim însă şi un text minunat al lui Maurice Nadeau despre „gînditorul crepuscular“. Nadeau vede în Cioran o „fiinţă acoperită de ruşine, de dezgust, care suferă“, dar care, în ciuda nihilismului, continuă să creadă în ceva, de vreme ce scrie şi vorbeşte despre suferinţa sa. Pentru Claude Mauriac, Cioran este „metafizicianul neantului“. Mariana Şora („Diogene sub acoperişurile Parisului“) consideră că avem de-a face cu un autor greu de catalogat, care se numără printre gînditorii solitari, fără sistem. Perfect egal cu sine însuşi, Cioran surprinde „aventurile spiritualităţii într-o manieră rapsodică“, resimte suferinţa de a trăi. Moralistul şi stilistul se întîlnesc în persoana lui Cioran într-un mod fericit. „Probabil că la Cioran, varianta contemporană a conştiinţei nefericite găseşte expresia cea mai limpede“.

Corespondenţa, mărturiile, amintirile şi dialogurile plasate spre finalul dosarului dezvăluie un alt Cioran, atent cu ceilalţi, tandru şi chiar mucalit. Dacă Cioran este o enigmă sau nu, habar n-am. Poate că, aşa cum spunea el însuşi într-un dialog cu Laurence Tacou (1987), îi revine cititorului sarcina de a discerne între ceea ce este „convingere şi joc intelectual“. Te întrebi mereu cît este poză, cît este ceva gîndit şi simţit de-adevăratelea. Te întrebi unde este Cioran, cîte feţe are, fără să poţi răspunde. Te întrebi dacă renegările lui pot sta alături de nostalgia pentru fervoarea nebunească din tinereţe.

Oricum, luminile şi umbrele, nuanţele, echilibrul sînt păstrate în permanenţă în acest dosar, care nici nu cruţă, nici nu înfrumuseţează. Un demers demn de laudă, care mă face iarăşi să mă întreb cînd şi cum va fi posibilă în România o dezbatere fără inflamări, fără veştejiri, dar şi fără scuze şi înduioşări. Un demers istoric şi cultural necesar.