OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cioran se simţea aşadar înjosit, în identitatea lui istorică, de lipsa de voinţă a României de a participa la istorie – şi, mai pe scurt, de lipsa de voinţă a României. Dar ştia că regimul democraţiei capitaliste n-are cum să insufle energie unui popor pe cale de a deveni masă de indivizi. Observaţia este importantă. Cioran ştie că principalul efect al modernităţii occidentale este transformarea comunităţii în masă: „Naivitatea istorică are drept premisă comunitatea. Nu se vorbeşte despre socialism decît acolo unde ea nu mai există. Iar chestiunea socialistă a apărut datorită extincţiei etosului comunitar. ş…ţ Astăzi, omul caută în dictatură sau în socialism o simplificare, o formulă unică, un principiu ireductibil. Pluralismul, sub orice formă s-ar manifesta, nu este o soluţie pentru muritori“ (p. 181). Cioran nu condamnă, asemeni conservatorilor americani din anii Reagan sau a stîngii germane din Şcoala de la Frankfurt, modernitatea în numele tradiţiei sau a moralei. Nu, el constată masificarea societăţii, dar o găseşte normală şi regretă incapacitatea României de a lua calea acestei modernităţi urbane care are în masificare un corelativ social. Dar este conştient că, la acest nivel de civilizaţie a moravurilor, superior şi ultim, nu se poate ajunge decît după depăşirea etapei naţionale, la care România nu avusese încă acces, dar despre care credea că îi este cel mai la îndemînă. Nu se poate moderniza, crede el, o societate care nu a atins încă nivelul conştiinţei naţionale de sine sau, altfel spus, pentru a se moderniza, o societate trebuie deznaţionalizată.

Această observaţie mi se pare evidentă, iar absenţa ei din exegeza cioraniană mi se pare ciudată. În primul rînd, merită remarcat faptul că acest tip de gîndire dialectică este în mod clar hegelo-marxist. Or, Ciprian Vălcan, autorul volumului La Concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’œuvre de Cioran2, nu discută influenţa lui Hegel asupra gîndirii cioraniene, cum de altfel nici Marta Petreu nu o face în mod clar. Despre cea a lui Marx nici nu mai vorbesc. Şi tocmai aici cred că ar trebui insistat.

Ceauşescu anunţat de Cioran

Să trecem, spun, peste marele obstacol al memoriei comuniste care, iraţională ca orice memorie afectivă, triază un material cultural de care un intelectual s-ar fi ocupat şi s-ar ocupa poate cu mult mai multă atenţie şi cu mai mult discernămînt. Altceva mi se pare absolut surprinzător la ideea revoluţiei naţional-sociale preconizate de Emil Cioran în 1936: preluarea ei – şi înecarea ei consecutivă – de către regimul ideologic al lui Nicolae Ceauşescu.

Ceea ce îi deosebeşte pe cei doi este de asemenea foarte important. Epoca, în primul rînd. La treizeci de ani după Schimbarea la faţă a României, modelul american, la care Cioran în mod straniu nu face referiri atunci cînd glosează pe marginea marilor naţiuni şi culturi, era în curs de a-şi impune dominaţia asupra lumii. Concomitent, era evident că modelul sovietic nu era favorabil decît naţionalismului rusesc, el înăbuşind tot ceea ce însemna emancipare naţională şi culturală alternativă. Deşi conştient de imperialismul sovietic, Ceauşescu era orbit de ura comunistă împotriva celui american, identificat de el cu o înrobire mai periculoasă decît remorcarea la locomotiva sovietică. În al doilea rînd, industrializarea trebuia gîndită în contextul noii culturi economice a capitalismului, după care semnul bate referentul sau, dacă vreţi, referentul reprezintă un efect al semnului. România n-a creat mărci renumite şi pentru că cercul restrîns al CAER-ului n-o obliga să gîndească industria din perspectiva comercialului, ci doar din aceea a productivităţii. Dar, în perioada comunistă, a reuşit totuşi să-şi impună unele produse pe pieţele internaţionale, lăsîndu-le de izbelişte după 1989. În sfîrşit, corolar al primelor două puncte, Cioran îşi pusese greşit, în 1936, problema tranzitoriului ideii de naţiune ca întruchipare modernă a istoriei. Pentru că cel de-al Doilea Război Mondial urma să contribuie esenţial la erodarea ideii europene de naţiune şi la promovarea rapidă a celei americane, multiculturale, „slabe“ în ceea ce priveşte valorile împămîntenite şi puternice în ceea ce priveşte ideea de comunitate economică şi etică, însă nu atît de puternic lingvistică şi istorică.

Adevăr sensibil şi adevăr istoric

Individul democratic este ameninţat să se închidă în interiorul propriei sale inimi, scrie Tocqueville despre individul democratic, iar Cioran trebuie să-i fi împărtăşit ideile. În cartea lui Charles Taylor, Etica autenticităţii, în care de altfel l-am găsit citat pe Tocqueville, moralistul canadian constată o pierdere a dimensiunii eroice a existenţei democratice. Nostalgia eroismului pierdut mi se pare specifică unui ethos democratic şi capitalist, în care banii (generic) atomizează societatea şi animă individul într-o logică a cantitativului lipsită de fascinaţia sintezei. Comunismul românesc a fost, desigur, în epoca augurală a apariţiei sale, o încercare, repede eşuată, de eroizare a existenţei sociale. Idealul moral care determină eroizarea socială nu era, în comunism, atît de important, iar aici Cioran ne-a explicat de ce. Patriotismul, scrie el, este poate o valoare morală, dar nu istorică şi nici politică. În 1936, morala nu însemna mare lucru pentru Emil Cioran. Pentru că morala este, pentru el şi pentru foarte mulţi intelectuali europeni, acel set de norme şi acel ethos al stabilităţii, al unui firesc omenesc care exclude salturile şi care nu contribuie la emanciparea comunităţii în indivizi atomizaţi (dar care şi-au rezolvat problemele identitare şi au devenit autarhici) şi apoi în masa urbană care reprezintă deja terminusul istoric al unei societăţi. Comunismul românesc a încercat, în primii ani ai urbanizării şi în a doua etapă a industrializării, aceea ceauşistă, să proiecteze sintetic o comunitate-masă a unei umanităţi universale şi integrale: aceasta ar fi societatea comunistă, care e o comunitate ideologică, legată de cimentul credinţei în progres şi ştiinţă, dar şi o masă luptătoare, cînd în joc se află suveranitatea ei.

În România anului 2009, ne găsim într-un punct de echilibru al democraţiei capitaliste: plictisul democratic este atenuat de apetitul încă feroce al acumulării şi de lipsa de orizont cultural a maselor. Dar el există şi reprezintă condiţia democratică prin excelenţă. Pentru a o asimila pe plan epistemic, însă, e cazul să încetăm tabuizarea comunismului. Comunismul românesc este, cel puţin în ultimele sale trei decenii, al nostru. Noi sîntem copiii lui. Să încercăm să nu uităm acest lucru şi să-l punem la contribuţie în domeniul cunoaşterii istorice. Una dintre încercări este, sper, şi acest text.

––––––––––

1. Numărul paginilor este cel din ediţia franceză menţionată.

2. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2008.