Autor: 
Categoria: 
Un nou episod din seria "istoriilor subterane" dezgropate arhivistic de Stelian Tănase îl are ca protagonist pe Emil Cioran în ipostaza de urmărit. Urmărit nu doar de Securitate, cum stă scris pe coperta volumului (deşi Securitatea comunistă e protagonista a 99 % dintre notele consemnate), întrucît primele două note aparţin Siguranţei antonesciene şi au ca obiect eliminarea tînărului ideolog legionar din funcţia de ataşat cultural la Vichy. Denunţat ca autor al articolului "Ardealul-Prusia-România", Cioran este acuzat că "a pierdut legătura cu Ţara" şi că "a stat mereu la Paris pentru continuarea unor studii ce nu se mai sfîrşesc".
Stelian Tănase, Cioran şi Securitatea, Editura Polirom, Colecţia „Istorii subterane“, îngrijită de Stelian Tănase, Iaşi, 2010, 360 p.
Oarecum surprinzător, ultima notă, prin care „obiectivul“ va fi scos, în sfîrşit, de sub urmărire, e datată 5 mai 1990. Nu cred însă – precum Stelian Tănase – că faptul ar indica neapărat o prelungire a urmăririi dincolo de pragul regimului ceauşist; poate fi vorba, la fel de bine, de o neglijenţă a „serviciilor“, care, în focurile schimbării de macaz, au uitat să închidă „dosarul recuperării“ vîrstnicului exilat…
Lipseşte un aparat de note
Într-o notă asupra ediţiei, sîntem înştiinţaţi că volumul cuprinde documente din 1941-1942, 1949-1951, 1954-1961, 1963-1969, aflate la Arhivele SRI şi din 1960, 1962, 1964-1971, 1973, 1975, 1977, 1979-1985, 1987-1988, 1990, aflate la Arhivele CNSAS, iar punctele de suspensie din unele texte indică fie cuvinte ilizibile, fie omiterea unor fragmente (secretizate?). Nu e limpede, totuşi, care sînt proporţiile întregului dosar. Textul introductiv, util şi sintetic, reproduce cîteva secvenţe de jurnal ale lui Stelian Tănase şi studiul său despre „dosarul Cioran“, publicat în volumul Cioran la Éditions de L’Herne, Paris, nr. 90, 2009. Lipseşte, însă, un aparat de note menit să reconstituie, pe cît posibil, traseele personajelor implicate în vasta reţea de urmărire. Autorul preferă să lase documentele să vorbească, plasîndu-le într-o ordine strict cronologică. Putem lesne deduce că semnatarul anonim al notelor de la pp. 175-179 şi 195-100 nu e altul decît Petru Comarnescu, mentorul Criterionului, trimis ca agent de influenţă pe lîngă exilaţii români după 1965. Putem deduce şi că agentul P. Rădulescu este profesorul Tudor Popescu. Aflăm direct că unul dintre agenţi e muzicologul Mihai Brediceanu, iar Radu Stanca era, în anii ’50 „lucrat“ în vederea racolării. Putem descoperi, de asemenea, adevărata identitate a etnologul sibian „Viorel Mănescu“, trimis în misiuni artistice în Occident, împreună cu Ion Frunzetti şi Petre Oprea. Dar e mult mai greu să afli cine sînt informatorii V. Bologa, Anton sau Ovidiu Iliescu, inşi inteligenţi şi cultivaţi, la ani lumină de consemnările agramat-ignare ale majorităţii celor cîteva zeci de urmăritori sau de cele ale ofiţerilor care instrumentau, zelos, de la o fază a regimului la alta, dosarele de urmărire pe ţară (UT), de urmărire individuală sau de „recuperare“ şi „inflenţare pozitivă“ (Dionisie, Olar, Ilie Tismănaru, Nătăleţu Dumitru ş.a.).
Chiar dacă, pe ansamblu, calitatea intelectuală a celor puşi să-l „lucreze“ operativ pe Cioran e lamentabilă şi ridică suspiciuni cu privire la interesul regimului în „recuperarea“ şi aducerea în ţară a filozofului (încă din 1956, notele indică acest lucru, de conivenţă cu propunerile făcute de ambasadori oficiali ca Tudor Vianu sau Demostene Botez) există şi excepţii notabile. Mi se pare, totuşi, bizar elogiul pe care Dan C. Mihăilescu, într-un comentariu altminteri suculent din România literară, îl face „condeiului sagace“ al agentului Constantin Dancu, deţinut politic vreme de 18 ani la Aiud. O fi de un „pitoresc înţepător“ portretul tînărului Cioran din prima parte a denunţului: „Tip uman plin de contradicţii şi inegalităţi. De o dezordine interioară înfiorătoare. Pare un om bolnav psihic. Şi nu chiar fără dreptate. Şi deodată isbucneşte într-o discuţie pe care o incendiază cu cîteva butelii de vin din spuma cărora ies apoi discuţii lungi. Discuţii haotice, de obicei, afectînd un tragism al vieţii. […] Cel mai pasionat lucru al vieţii sale era ahtierea după celebritate şi goana după scandal în jurul persoanei sale ca să fie în centrul atenţiei şi să se discute despre el. Anarhic, fără scrupule morale. Extravagant, stupid chiar, uneori“, dar inepţiile incoerent-ticăloase din final îl descalifică pe fostul „prieten“ din tinereţe al eseistului franco-român, despre care afirmă, ulcerat, că „îşi scufundă naţionalismul verzui la Paris în existenţialist (sic!) al unei căsătorii cu o evreică (re-sic), din întîmplare şi ea săracă (?), proprietara unei edituri mari din Franţa care – avea explicaţia acum – va tipări operele domnului soţ în limba franceză. Înhămat ruşinos la carul trădătorilor de patrie, scrie «tratate de descompunere» sau «ispite de trai» în care îşi blamează ţara cu nemernicie“. Prefer, la o adică, fineţea comprehensivă a notei lui V. Bologa din 23.XII.1954:
„Gîndeşte mereu în probleme, disecă toate lucrurile, are un spirit critic foarte ascuţit şi un tot atît de desvoltat spirit speculativ, are pasiunea ideilor, însă – şi acest lucru îi e fatal – este un spirit prin definiţie liric. […] Astfel, el a mers pe drumul unei filozofii idealiste, aforistice, independente oarecum de tradiţia academică a filozofiei, avînd drept consecinţă faptul că […] în ciuda calităţilor sale remarcabile, a rămas numai cu titlul de licenţiat“. Sau: „…sceptic în problema existenţei, ca atitudine Cioran este individualist şi ca morală e cinic/aceasta însă numai în filozofie, pentru că în viaţa sa particulară Cioran este un om absolut corect şi un prieten cald şi devotat“. Şi încă: „Trebuie ştiut că Cioran este foarte orgolios. Dar trebuie accentuat că natura orgoliului său se deosebeşte profund de orgoliul celor mai mulţi. Astfel, de pildă, pe Cioran nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. Cioran ţine să ajungă un mare filozof, un mare scriitor, dar nu ştiu să fi dorit să ajungă, de pildă, ministru. […] tocmai anarhismul l-a apropiat de legionari“. Lasă că un asemenea tip de notă informativă e de preferat şi aşa-zisei evidenţieri a „pozitivului, a datelor potenţial profitabile“ (cf. aceluiaşi Dan. C. Mihăilescu) din rapoartele lui Petru Comarnescu, ale cărui elogii la adresa noului regim rămîn dezagreabile. Ele fac, prin comparaţie, excesivă urecheala pe care D.C.M. i-o aplică în treacăt lui Adrian Marino pentru o simplă „consultare“ venită, criptat, din partea agenţilor Securităţii (5.03.1987). Potrivit acesteia, comparatistul ar fi relatat „organelor“ că „din discuţiile cu Emil Cioran a înţeles că ăsta nu e dispus să întreţină relaţii cu primăria“ (i..e. cu regimul de la Bucureşti).
Fără îndoială, imaginile lui Cioran sînt distorsionate de percepţiile deformate şi deformante ale „raportorilor“, care mistifică, adesea din ignoranţă, din rea-credinţă sau din cine ştie ce interes biografia urmăritului. Trebuie răbdare şi discernămînt pentru a reconstrui, din crîmpeie verosimile, un profil uman care, în cele din urmă, prinde nu doar contur, ci şi relief. Spaţiul nu-mi permite să intru în labirintul notelor şi să fac necesarele conexiuni cu dosarele Eliade şi Noica sau cu dosarul procesului Noica-Pillat din 1959, unde cărţile lui Cioran – trimise în ţară prin Marietta Sadova, în urma primei ieşiri în Occident de după 1947 a Teatrului Naţional –, au servit drept cap de acuzare, ca „literatură duşmănoasă“, distribuită subversiv şi clandestin. În realitate, un simplu pretext al represiunii, după cum avea să remarce amar Cioran… Aş evidenţia doar două componente majore ale acestei „istorii subterane“ din care, interesant, imaginea moral-politică a lui Cioran postbelicul iese foarte bine. Prima dimensiune importantă e chiar „romanul“ familiei Cioran, umilite de prigoana Securităţii şi condamnate la marginalitate socială: tatăl, protopopul Emilian Cioran, moare supărat după ce, citind un articol infamant al lui D.D. Roşca, înţelege că Emil s-a lepădat de România şi de Dumnezeu. Mama, Elvira, moare neîmpăcată că nu-şi poate vedea fiul, cam în acelaşi timp cu sora Virginia, soţie de condamnat politic şi rezistentă pînă la capăt presiunilor securiste. Iar fratele Aurel – un alt protagonist important al dosarelor de urmărire –, e arestat ca militant legionar, trimis apoi la munca de jos şi, în cele din urmă, racolat alături de soţia sa, în anii ’70. Capitularea lui obţinută cu greu, prin şantaje şi presiuni – soldate însă şi cu revederea lui Emil din 1981, la Paris – stîrneşte compasiunea. Iar scrisorile din anii ’60 ale surorii fericite că Emil trăieşte într-un apartament cu trei camere, nu alături de alte cinci persoane într-o singură încăpere, sînt de-a dreptul frisonante.
Stelian Tănase, Cioran şi Securitatea, Editura Polirom, Colecţia „Istorii subterane“, îngrijită de Stelian Tănase, Iaşi, 2010, 360 p.
Oarecum surprinzător, ultima notă, prin care „obiectivul“ va fi scos, în sfîrşit, de sub urmărire, e datată 5 mai 1990. Nu cred însă – precum Stelian Tănase – că faptul ar indica neapărat o prelungire a urmăririi dincolo de pragul regimului ceauşist; poate fi vorba, la fel de bine, de o neglijenţă a „serviciilor“, care, în focurile schimbării de macaz, au uitat să închidă „dosarul recuperării“ vîrstnicului exilat…
Lipseşte un aparat de note
Într-o notă asupra ediţiei, sîntem înştiinţaţi că volumul cuprinde documente din 1941-1942, 1949-1951, 1954-1961, 1963-1969, aflate la Arhivele SRI şi din 1960, 1962, 1964-1971, 1973, 1975, 1977, 1979-1985, 1987-1988, 1990, aflate la Arhivele CNSAS, iar punctele de suspensie din unele texte indică fie cuvinte ilizibile, fie omiterea unor fragmente (secretizate?). Nu e limpede, totuşi, care sînt proporţiile întregului dosar. Textul introductiv, util şi sintetic, reproduce cîteva secvenţe de jurnal ale lui Stelian Tănase şi studiul său despre „dosarul Cioran“, publicat în volumul Cioran la Éditions de L’Herne, Paris, nr. 90, 2009. Lipseşte, însă, un aparat de note menit să reconstituie, pe cît posibil, traseele personajelor implicate în vasta reţea de urmărire. Autorul preferă să lase documentele să vorbească, plasîndu-le într-o ordine strict cronologică. Putem lesne deduce că semnatarul anonim al notelor de la pp. 175-179 şi 195-100 nu e altul decît Petru Comarnescu, mentorul Criterionului, trimis ca agent de influenţă pe lîngă exilaţii români după 1965. Putem deduce şi că agentul P. Rădulescu este profesorul Tudor Popescu. Aflăm direct că unul dintre agenţi e muzicologul Mihai Brediceanu, iar Radu Stanca era, în anii ’50 „lucrat“ în vederea racolării. Putem descoperi, de asemenea, adevărata identitate a etnologul sibian „Viorel Mănescu“, trimis în misiuni artistice în Occident, împreună cu Ion Frunzetti şi Petre Oprea. Dar e mult mai greu să afli cine sînt informatorii V. Bologa, Anton sau Ovidiu Iliescu, inşi inteligenţi şi cultivaţi, la ani lumină de consemnările agramat-ignare ale majorităţii celor cîteva zeci de urmăritori sau de cele ale ofiţerilor care instrumentau, zelos, de la o fază a regimului la alta, dosarele de urmărire pe ţară (UT), de urmărire individuală sau de „recuperare“ şi „inflenţare pozitivă“ (Dionisie, Olar, Ilie Tismănaru, Nătăleţu Dumitru ş.a.).
Chiar dacă, pe ansamblu, calitatea intelectuală a celor puşi să-l „lucreze“ operativ pe Cioran e lamentabilă şi ridică suspiciuni cu privire la interesul regimului în „recuperarea“ şi aducerea în ţară a filozofului (încă din 1956, notele indică acest lucru, de conivenţă cu propunerile făcute de ambasadori oficiali ca Tudor Vianu sau Demostene Botez) există şi excepţii notabile. Mi se pare, totuşi, bizar elogiul pe care Dan C. Mihăilescu, într-un comentariu altminteri suculent din România literară, îl face „condeiului sagace“ al agentului Constantin Dancu, deţinut politic vreme de 18 ani la Aiud. O fi de un „pitoresc înţepător“ portretul tînărului Cioran din prima parte a denunţului: „Tip uman plin de contradicţii şi inegalităţi. De o dezordine interioară înfiorătoare. Pare un om bolnav psihic. Şi nu chiar fără dreptate. Şi deodată isbucneşte într-o discuţie pe care o incendiază cu cîteva butelii de vin din spuma cărora ies apoi discuţii lungi. Discuţii haotice, de obicei, afectînd un tragism al vieţii. […] Cel mai pasionat lucru al vieţii sale era ahtierea după celebritate şi goana după scandal în jurul persoanei sale ca să fie în centrul atenţiei şi să se discute despre el. Anarhic, fără scrupule morale. Extravagant, stupid chiar, uneori“, dar inepţiile incoerent-ticăloase din final îl descalifică pe fostul „prieten“ din tinereţe al eseistului franco-român, despre care afirmă, ulcerat, că „îşi scufundă naţionalismul verzui la Paris în existenţialist (sic!) al unei căsătorii cu o evreică (re-sic), din întîmplare şi ea săracă (?), proprietara unei edituri mari din Franţa care – avea explicaţia acum – va tipări operele domnului soţ în limba franceză. Înhămat ruşinos la carul trădătorilor de patrie, scrie «tratate de descompunere» sau «ispite de trai» în care îşi blamează ţara cu nemernicie“. Prefer, la o adică, fineţea comprehensivă a notei lui V. Bologa din 23.XII.1954:
„Gîndeşte mereu în probleme, disecă toate lucrurile, are un spirit critic foarte ascuţit şi un tot atît de desvoltat spirit speculativ, are pasiunea ideilor, însă – şi acest lucru îi e fatal – este un spirit prin definiţie liric. […] Astfel, el a mers pe drumul unei filozofii idealiste, aforistice, independente oarecum de tradiţia academică a filozofiei, avînd drept consecinţă faptul că […] în ciuda calităţilor sale remarcabile, a rămas numai cu titlul de licenţiat“. Sau: „…sceptic în problema existenţei, ca atitudine Cioran este individualist şi ca morală e cinic/aceasta însă numai în filozofie, pentru că în viaţa sa particulară Cioran este un om absolut corect şi un prieten cald şi devotat“. Şi încă: „Trebuie ştiut că Cioran este foarte orgolios. Dar trebuie accentuat că natura orgoliului său se deosebeşte profund de orgoliul celor mai mulţi. Astfel, de pildă, pe Cioran nu-l preocupă ascensiunea sa socială, ci numai cea intelectuală. Cioran ţine să ajungă un mare filozof, un mare scriitor, dar nu ştiu să fi dorit să ajungă, de pildă, ministru. […] tocmai anarhismul l-a apropiat de legionari“. Lasă că un asemenea tip de notă informativă e de preferat şi aşa-zisei evidenţieri a „pozitivului, a datelor potenţial profitabile“ (cf. aceluiaşi Dan. C. Mihăilescu) din rapoartele lui Petru Comarnescu, ale cărui elogii la adresa noului regim rămîn dezagreabile. Ele fac, prin comparaţie, excesivă urecheala pe care D.C.M. i-o aplică în treacăt lui Adrian Marino pentru o simplă „consultare“ venită, criptat, din partea agenţilor Securităţii (5.03.1987). Potrivit acesteia, comparatistul ar fi relatat „organelor“ că „din discuţiile cu Emil Cioran a înţeles că ăsta nu e dispus să întreţină relaţii cu primăria“ (i..e. cu regimul de la Bucureşti).
Fără îndoială, imaginile lui Cioran sînt distorsionate de percepţiile deformate şi deformante ale „raportorilor“, care mistifică, adesea din ignoranţă, din rea-credinţă sau din cine ştie ce interes biografia urmăritului. Trebuie răbdare şi discernămînt pentru a reconstrui, din crîmpeie verosimile, un profil uman care, în cele din urmă, prinde nu doar contur, ci şi relief. Spaţiul nu-mi permite să intru în labirintul notelor şi să fac necesarele conexiuni cu dosarele Eliade şi Noica sau cu dosarul procesului Noica-Pillat din 1959, unde cărţile lui Cioran – trimise în ţară prin Marietta Sadova, în urma primei ieşiri în Occident de după 1947 a Teatrului Naţional –, au servit drept cap de acuzare, ca „literatură duşmănoasă“, distribuită subversiv şi clandestin. În realitate, un simplu pretext al represiunii, după cum avea să remarce amar Cioran… Aş evidenţia doar două componente majore ale acestei „istorii subterane“ din care, interesant, imaginea moral-politică a lui Cioran postbelicul iese foarte bine. Prima dimensiune importantă e chiar „romanul“ familiei Cioran, umilite de prigoana Securităţii şi condamnate la marginalitate socială: tatăl, protopopul Emilian Cioran, moare supărat după ce, citind un articol infamant al lui D.D. Roşca, înţelege că Emil s-a lepădat de România şi de Dumnezeu. Mama, Elvira, moare neîmpăcată că nu-şi poate vedea fiul, cam în acelaşi timp cu sora Virginia, soţie de condamnat politic şi rezistentă pînă la capăt presiunilor securiste. Iar fratele Aurel – un alt protagonist important al dosarelor de urmărire –, e arestat ca militant legionar, trimis apoi la munca de jos şi, în cele din urmă, racolat alături de soţia sa, în anii ’70. Capitularea lui obţinută cu greu, prin şantaje şi presiuni – soldate însă şi cu revederea lui Emil din 1981, la Paris – stîrneşte compasiunea. Iar scrisorile din anii ’60 ale surorii fericite că Emil trăieşte într-un apartament cu trei camere, nu alături de alte cinci persoane într-o singură încăpere, sînt de-a dreptul frisonante.
O a doua componentă majoră a dosarului priveşte atitudinea politică a faimosului exilat. Dacă facem abstracţie de pudoarea (jenată? precaută?) cu care vorbeşte de trecutul său legionar, şi de cîteva afirmaţii negaţioniste, observăm că moralistul reuşeşte să evite cu brio atît capcanele extremei drepte (Cioran se fereşte ca de foc de cercurile legionare, care îi repugnă acum), cît şi pe cele ale emisarilor ceauşişti. Temător faţă de campania negativă a unor intelectuali evrei, în frunte cu Lucien Goldmann, care-l determină să refuze o seamă de premii şi distincţii importante, Cioran nu face figură de antisemit. În fapt, atît puseurile sale antisemite din tinereţea legionară, cît şi compensările filosemite din anii exilului pot fi privite, foarte bine, ca faţa şi reversul unei invidii admirative în raport cu destinul poporului evreu, grefat pe un fond apocaliptic şi mesianic. Mefient atît faţă de legionari, cît şi faţă de agenţii de influenţă comunişti, filozoful se însingurează, cvasi-ascetic, iar fostul exaltat care – după cum constata cu dreptate Marta Petreu –, anticipase, în Schimbarea la faţă a României, fantasmele megalomaniei ceauşiste, apare acum vaccinat împotriva „viruşilor“ ei. Dacă în anii destinderii poststaliniste, Cioran (susţinut discret de partenera sa, Simone Boué) rezistă oarecum inerţial, aşteptînd în zadar ca situaţia materială a familiei din ţară să se îmbunătăţească, iar regimul să-i adreseze o invitaţie oficială, momentul august 1968 îl sperie prin sfidarea contraproductivă a sovieticilor de către Ceauşescu, iar în anii ’70-’80 diversiunile naţionaliste – cărora le-au căzut victime mulţi intelectuali, inclusiv Aurel Cioran! – primesc din partea lui cele mai potrivite răspunsuri.
Excedat de numărul agenţilor de influenţă care-i caută tovărăşia, Cioran le reproşează că îşi pierd timpul cu contactarea exilaţilor în loc să se ocupe de traducerea şi promovarea în afară a marilor valori autohtone. Şantajat sentimental, ca vechi naţionalist ardelean, prin invocarea campaniilor iredentiste maghiare, filozoful se apără afirmînd că România nu le poate contracara decît printr-o liberalizare mai acută decît în Ungaria lui Kadar, printr-o promovare mai eficientă a valorilor culturale autentice şi prin coeziunea emigraţiei – toate imposibile. Relevante sînt şi aprecierile sale potrivit cărora debilitatea stîngii româneşti interbelice ar fi responsabilă de aberaţia regimului comunist, cel mai dur din Europa de Est. Pe amicul Noica îl îndeamnă să meargă pe drumul intelectual propriu, fără să-şi trădeze vocaţia, dar şi fără să mai comită concesiile din revista Glasul patriei. E, cum ştim, mefient faţă de „idiomatismul“ filozofiei noiciene şi, fript cu supa complexelor periferice, suflă şi în „iaurtul“ comparaţiilor inocente pe care Alexandru Paleologu le face între anumiţi scriitori români şi cîteva nume mari ale culturii universale. În orice caz, Cioran se dovedeşte mai greu recuperabil (ideologic şi literar) decît bunul său prieten Mircea Eliade sau chiar decît Eugen Ionescu (pe care-l bîrfeşte drept labil şi „alcoolic“, dar se indignează la culme cînd aparatcikul Al. Căprariu le divulgă, în presa din ţară, conversaţiile private). Prudent, prevenitor, preferă să bagatelizeze relaţiile cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, evitînd orice manifestare publică anticomunistă (nu şi pe cele private). E, altfel spus, un individualist ireductibil, vindecat de fantasmele colectiviste. Iar ieşirile sale „antiromâneşti“ vin, după propria-i mărturisire, din exasperarea complacerii României în minorat şi dintr-o iubire contrariată (pînă la sfîrşit, Cioran va trăi cu nostalgia ţării natale). Dar, pentru un portret convingător şi sintetic al „scepticului de serviciu“, e suficient să citiţi nota informativă – de un sofism diabolic, gata să justifice orice monstruozitate – a anonimului din 1988, care-i transmite, la Paris, bătrînului filozof „salutările lui Petre Ţuţea“, justificînd „patriotic“ şi disperat aberaţia Centrului Civic, a demolărilor, a plăţii datoriei externe, a penuriei şi autarhiei în termeni pe care-i vom regăsi, copios, în literatura criptoceauşistă de după 1990.
Inconturnabilă pentru orice viitor biograf al lui Cioran, culegerea documentară alcătuită de Stelian Tănase dezvăluie, „pre limba Securităţii“, drama unei familii, dar şi victoria morală a filozofului exilat împotriva cîntecelor de sirenă totalitare.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters