Cioran şi Franţa

Autor: Mircea ANGHELESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Anul care se încheie a însemnat pentru cititorul francez, într-un anumit fel, şi un an Cioran; este şi anul în care a murit unul dintre cei mai remarcabili traducători de literatură română din toate timpurile, Alain Paruit, de numele căruia este legat destinul francez al mai tuturor cărţilor româneşti ale lui Cioran, între care şi cele două apărute acum, la celebra editură pariziană L’Herne a regretatului Constantin Tacu: Transfiguration de la Roumanie (ediţie neexpurgată a controversatei şi pe drept cuvînt contestatei Schimbarea la faţă de României, cu o prefaţă a Martei Petreu, un „Cuvînt înainte“ al lui Const. Tacu şi un „Avertisment“ al actualului editor, Laurence Tacu) şi necunoscutul eseu, ultima carte scrisă în româneşte de autor înainte de decizia de a scrie în franţuzeşte: De la France, piesă inedită pînă acum şi importantă în înţelegerea traseului şi a schimbării esenţiale dintre cele două faze nu numai lingvistice, ci şi culturale şi morale.

Declaraţie de dragoste şi respect

Cum observă Alain Paruit în introducerea sa la acest volum, este vorba de o carte care reprezintă o răspîntie în drumul lui Cioran, scrisă în 1941, „une ode à la France, aimée jusque dans sa décadence, dans sa fin, dans sa chute qui ne pourra pas être sans grandeur, tellement grande fut la France“. Furibundelor ode închinate mişcării naziste regeneratoare şi „omului nou“ destinat să remodeleze şi să conducă lumea, din anii 1934-1939, îi succede o carte, o broşură (ediţia, în 16, are doar 94 p.) care consacră Franţa şi valorile ei culturale drept unice în lume şi irepetabile, purtătoare a unor valori care, deşi limitate, deşi perisabile, reprezintă partea cea mai bună dintr-o întreagă istorie pe care spiritul francez a modelat-o etc.

Sigur că declaraţiile lui Cioran au un dublu tăiş şi nu ştii niciodată dacă ceea ce dă cu o mînă nu ia cu două. Chiar fraza de început a textului face parte din acest joc al ambiguităţii: „Nu cred că aş ţine la francezi dacă nu s-ar fi plictisit atîta în decursul istoriei lor. Dar plictiseala lor nu e infinită. Este l’ennui de la clarté. E oboseala lucrurilor înţelese“. Şi, puţin mai departe: „Viaţa, cînd nu e suferinţă, e joc. Trebuie să-i fim recunoscători Franţei de a-l fi cultivat cu pricepere şi cu inspiraţie. De la ea am învăţat să nu mă iau în serios decît în umbră şi să-mi bat joc de toate în public. Şcoala ei este aceea a unei nepăsări săltăreţe şi parfumate“ etc. Lăudînd bunul gust – divinitate franceză – trebuie să observi că un popor cu bun gust „nu poate iubi sublimul“, vorbind de sociabilitatea lor nu poţi să nu vezi că „lăsaţi singuri, francezii cască“, de asemenea că limba lor „nu-l suportă pe Eschil“, că Shakespeare sună drăguţ („gentillet“) în franţuzeşte şi că „infinitul nu-şi găseşte locul în peisajul francez“ (în altă parte: „Franţa a opus eleganţa infinitului“).

De două ori – aruncă Cioran o ultimă săgeată – francezii au atins măreţia: în timpul ridicării marilor lor catedrale şi al lui Napoleon. Este însă vorba de momente „străine geniului său specific“, pentru că goticul este germanic, iar campanile lui Napoleon („tot ce se poate imagina mai puţin francez“) reflectă geniul mediteraneean al expediţiilor. În afara acestor momente, Franţa şi-a fost suficientă sieşi: „Nici limbi străine, nici importuri de cultură, nici curiozităţi faţă de lume. Aceasta este glorioasa găunoşie a unei culturi perfecte care găseşte, în legea sa, singura sa formă de viaţă“.

Deconstruirea acestor fraze apodictice şi dezinvolte în enormitatea lor se poate face cu uşurinţă, e implicată în chiar formula lor paradoxală; ele afirmă doar opţiunea pentru o lume şi o formă de viaţă cu care moralistul încă nu s-a împăcat, pentru care simte o fascinaţie amestecată de dorinţa de a-i rezista şi faţă de care îşi exprimă rezervele, înainte de a le aboli. Nu el este autorul frazelor incendiare despre ţara lui, pentru care mărturiseşte o pasiune „disperată, fără ieşire“, de care voia să se agaţe şi nu avea de ce („Ţara mea“, în Schimbarea la faţă a României)? Acelaşi complex sfîşietor îşi pune amprenta şi pe această declaraţie de dragoste şi de respect pentru o ţară şi o cultură pentru care, cum spune Alain Paruit, „bate inima sa“.

Explicaţiile nu schimbă însă realitatea şi De la France este, probabil, unul dintre textele lui Cioran cel mai puţin elaborate, cel mai visceral; a şi fost abandonat, şi nu întîmplător, pentru că totul va fi curînd altfel în destinul şi în opera lui Cioran. Deşi anunţă o schimbare esenţială, De la France nu este o carte de început de drum, ci de sfîrşit: ea trebuie raportată la textele sale precedente şi prea puţin la cele care vor urma. Nu paradoxurile unor afirmaţii sau inacceptabilele lor simplificări şubrezesc credibilitatea unor fraze care au stat adesea pe marginea imposibilului, care au ezitat pe muchea logică a argumentului, ci modestia demonstraţiei, efectul spontan de neîncredere pe care îl trezesc marile mijloace stilistice aplicate unor judecăţi uşor de refuzat: „Un popor fără mituri este un popor pe calea dispariţiei (dépeuplement).

Deşertul din cîmpiile franceze este semnul acuzator al absenţei mitologiei cotidiene“ etc. Şi aceasta pentru că „orice aţi face, orice măsură aţi lua, nimeni nu va putea să-i facă pe francezi să facă copii… Între voluptate şi familie, prăpastia este totală“. Şi aşa mai departe: „romanul este o creaţie a francezilor şi a ruşilor“ (spre deosebire de germani: „pentru cine iubeşte aroma cuvîntului, Germania provoacă un căscat fără sfîrşit“), Baudelaire şi Mallarmé, „mare poet primul, mare artist al doilea“, s-au nutrit din substanţa poetică a Angliei, „sînt anglicişti în inima lor“,„de la ultimul ţăran la intelectualul cel mai rafinat, ora mesei este liturghia cotidiană a golului spiritual… Stomacul a fost mormîntul Imperiului roman, el va fi inevitabil şi cel al inteligenţei franceze“. Sau astfel de judecăţi definitive şi absurde: „Francezii nu mai au decît forma… Insuficient de copţi din punctul de vedere al culturii, ruşii au dreptul de a privi Franţa de sus…“ etc.

Conştiinţă aflată la răscruce

În pofida unei priviri neiertătoare şi adesea penetrante, care traversează fardul unor formule consacrate şi numeşte cîteva dintre marile vicii ale unei civilizaţii numite aici de mai multe ori alexandrină şi decadentă, Franţa pare să fi ajuns ţinutul de elecţiune al acestui spirit torturat, care n-a devenit încă apatrid şi-şi justifică opţiunea prin tensiunea extremelor care se întîlnesc datorită hazardului, făcînd astfel posibilă o simbioză şi un schimb reciproc util. El dezvoltă astfel o viziune exprimată şi de Heliade Rădulescu cu un secol înainte: „Venit din ţinuturi primitive, din sublumea Valahiei, cu pesimismul tinereţii, şi ajuns într-o civilizaţie prea coaptă, ce izvor de frisoane în această întîlnire! Fără nici un trecut într-un trecut imens; cu teroarea originară într-o epuizare a sfîrşitului… cu turma în salon, păstorul la Alcibiad… Viitorul omenirii se desfăşoară între doi poli: pastoralism şi paradox“ etc.

Scris în 1941, în româneşte, şi abandonat apoi într-o evoluţie care urmează trasee imprevizibile doar cu puţin timp înainte, după moartea autorului textul a ajuns în Fondul Cioran al Bibliotecii literare „Jacques Doucet“ din Paris. El n-a fost cunoscut celor care s-au ocupat de Cioran şi Patrice Bollon nu-l pomeneşte în capitolul despre aşezarea scriitorului în Franţa şi despre modificările de care această decizie se leagă, de procesul „uciderii“ exaltării, a agitatorului din el, necesar pentru a permite naşterea altui scriitor, acela care va cunoaşte în sfîrşit gloria: „il faudra qu’il liquide tout son passé“ (Cioran l’hérétique, p. 121). Nerevăzut, neprelucrat, dar poate tocmai de aceea exprimînd mai străveziu sentimentele contradictorii ale unei conştiinţe aflate la o răscruce, textul publicat acum în traducere franceză nu aduce un spor oarecare operei lui Cioran şi faimei sale, dar va fi util analiştilor şi biografilor care, ca şi în cazul primei versiunii a textelor reluate apoi în La tentation d’exister, vor găsi aici mai multe explicaţii şi posibile trimiteri spre secretele stilului său, spre eul său profund chiar, apărat cu străşnicie în atîtea alte împrejurări.