Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2008   |   Mai   |   Numarul 424   |   Cireaşa de pe tort – John McLaughlin

Cireaşa de pe tort – John McLaughlin

Autor: Alexandru ŞIPA | Categoria: Actualitate | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text

După „tortul“ imens şi destul de savuros oferit fanilor de jazz din România de către organizatorii festivalurilor de gen de la Sibiu, Iaşi, Ploieşti şi Bucureşti, iată a venit şi rîndul… cireşei… The 4th Dimension & McLaughlin.

Toată admiraţia şi recunoştinţa noastră pentru Cat Music (se pare că a trecut la lucruri şi „lucrări“ mai serioase) şi Media Services Events – reprezentate de Dan Popi şi, respectiv, Bogdan Enache, firme care au prilejuit această imensă bucurie celor 4.000 de iubitori ai muzicii de bună calitate veniţi din toată ţara. (Dovadă că fani avem, evenimente să fie!)

S-a întîmplat joi, 15 mai, la Sala Palatului.
 

Aşadar, marele artist&Friends au fost aduşi, bănuiesc, cu multe eforturi, dificultăţi şi riscuri… şi nu au venit, cum greşit se exprimă unii, de parcă aceste vedete, în lipsă de altceva mai bun, îşi fac siesta concertînd în România. Apropo. Nu m-a surprins reacţia nedumerită a publicului atunci cînd John McLaughlin a spus că se bucură de faptul că are prilejul să cînte din nou la Bucureşti. Da, celebrul chitarist şi cu Joey DeFrancesco – orgă şi trompetă şi Dennis Chambers – baterie, adică Free Spirits au cîntat magnific la Coca Cola Super Jazz Festival, memorabila ediţie din 1993. Şi Garry Husband – claviaturi electronice şi percuţie – a mai cîntat pe această scenă, cu Billy Cobham Drums’s Star Band, la acelaşi festival, o altă ediţie de neuitat, cea din 1994. Cine este vinovat de această lacună informativă, dacă nu jurnaliştii?!

Să revenim la concert.
 

De această dată, titulatura sub care John McLaughlin efectuează turneul mondial este împrumutată tot din zona spirituală, filozofică, dar poate inspirată şi de numărul şi valoarea celor care compun acest grup.

În ciuda faptului că basistul ales iniţial pentru această formulă, Hadrien Ferraud, a devenit indisponibil cu cîteva zile în urmă şi a trebuit să fie înlocuit din mers cu Dominique Di Piazza, repertoriul, evoluţia muzicală şi interplay-ul nu au fost afectate. Ca oricare mare artist de jazz, Dominique Di Piazza s-a integrat perfect în acest proiect muzical. Şi-a însuşit repertoriul într-un timp record, a contribuit substanţial atît la compoziţiile liderului, cît şi la momentele solistice ori la dialogul fructuos cu partenerii de grup. Mai mult, a adus şi o compoziţie proprie pe care J. McLaughlin, cu generozitatea sa cunoscută, a pus-o în valoare cît se poate de bine alături de Garry Husband şi Marc Mondesir – baterie. Doi muzicieni pe care J. McLaughlin nu i-a ales întîmplător. Şi unul şi celălalt au răspuns ideal la solicitările liderului: Garry Husband, printr-un complex armonic şi electronic multifuncţional – pian electric şi sintetizator, iar Marc Mondesir, printr-o paradoxală „elasticitate riguroasă“ pe care numai în jazz, la marii ritmicieni/percuţionişti, o putem regăsi. E vorba de acel swing specific, încadrat totuşi în tipare precise. În acest sens, atrag atenţia asupra unui mic detaliu care m-a impresionat extrem de mult, pe care cred că John McLaughlin nu întîmplător l-a dorit astfel dispus în timp, atît pe orizontala desfăşurării sonore, cît şi pe verticală, ca moment al punctării şi al intensităţii. Este vorba de „căderea“ băţului pe toba mică. Celor interesaţi de acest amănunt le recomand, undeva, cîndva, audierea/vizionarea concertului. Vor avea o mare revelaţie constatînd cît de eficientă e acea bătaie simplă şi precisă a tobei mici, în contextul sonor respectiv.
 
Este evident că repertoriul acestui concert a fost elaborat, conceput, lucrat, interpretat în cele mai mici detalii, însă, cu toate acestea, momentele de happening, de creaţie spontană, nu au lipsit. Cît despre John McLaughlin, nici cel mai iscusit condei nu poate reda în cuvinte vigoarea, prospeţimea, bucuria de a cînta şi încînta la cei 66 de ani ai săi. Surprinde mereu cu înlănţuirile armonice de geniu, cu nuanţările miraculoase, cu alternanţele sale de virtuozitate explozivă şi tăcere/aşteptare expresivă, deloc întîmplătoare, cum li se părea unora, nerăbdători să-l vadă/audă permanent în priză. Şi nu în cele din urmă, un maestru al conceperii show-ului, al îmbinării, al alternării pieselor de factură cerebrală, intelectuală, cu cele de factură instinctivă, senzitivă, a momentelor lirice cu cele dinamice. Reţeta succesului său e simplă: a satisface gusturile a cît mai multor melomani. Sonorizare ireproşabilă. Model. Maestru de sunet – Sven Hoffman, adus de formaţie.
 

Aşadar, un asemenea concert-spectacol, trebuie neapărat văzut/auzit live. Orice încercare de a descrie ce şi cum a fost riscă să compromită parţial, dacă nu chiar integral, actul artistic respectiv. Impresionat peste măsură de evoluţia acestor artişti, dar şi de succesul lor la public, Marius Giura – directorul Festivalului de la Gărîna – promite să-i aducă foarte curînd, pentru a treia oară, în România. Pînă atunci, avem prilejul să-l reîntîlnim deocamdată doar pe Dominique Di Piazza în duet cu chitaristul nostru Horea Crişovan la Gărîna 2008 (18-20 iulie). Recital angajat şi anunţat cu cîteva luni în urmă.

Regret că trebuie să închei cu relatarea unei situaţii neplăcute. După toată încărcătura pozitivă acumulată în cele aproape două ore de concert la superlativ, mi-a fost greu să suport tensiunea negativă, umilitoare, transmisă după concert de excesivul (atît ca număr, cît şi ca atitudine) corp de gardă/securitate, plantat brusc între scenă şi o mînă de comentatori/ promotori/jurnalişti şi fani civilizaţi, paşnici, dornici să obţină cÎte un autograf de la artişti. Nu ştiu a cui a fost această idee, dar amintesc că în jazz nu se poartă asemenea atitudini de învăluire, de protejare agresivă a unui star, cu adevărat star, precum a unui megastar, star fals, artificial, de pop-rock. Cu atît mai puţin în cazul bonomului John McLaughlin. Sorry!

 


 
 
 
Cele mai citite articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
Educaţia – o piatră de încercare
Fără epic (II)
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
Cele mai comentate articole
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Speranța lucidă a Bucureștilor
BIFURCAŢII. Absolvenţii
Fără epic (II)
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Cele mai recente comentarii
Raspunsuri
Felicitări
Marius Oprea
:)
?????
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire