Cît de relevantă e diferenţa?

Autor: Bianca BURŢA-CERNAT | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Încă inedite acum cîţiva ani, mărturisirile despre cotidianul „epocii de aur“ proliferează de la an la an, într-un ritm tot mai alert. Volume cu trei-patru autori sau cu douăzeci, încercări de antropologie a cotidianului sau confesiuni pur şi simplu. Texte despre comunism, la graniţa dintre ficţiune/ficţionalizare şi consemnare a realităţii nude, la limita dintre simplitatea recuperării şi experiment, menţinîndu-se în echilibru instabil între luciditate şi pasionalitate. O producţie care – am unele bănuieli – tinde să se înscrie, deja, într-o serie de succes. Ceva-ceva ar mai fi totuşi de spus pe acest teren al „arhivării“ comunismului românesc dintr-o perspectivă (asumat) subiectivă. Asta vor fi intuit Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu atunci cînd s-au apucat să adune mărturii, pe această linie, de la mai multe bine-cunoscute doamne ale lumii noastre intelectuale. Cei doi au simţit, cu alte cuvinte, că femeile şi-au spus prea rar pînă acum punctul de vedere asupra vieţii în comunism, asupra vieţii trăite de ele în comunism, că elementul masculin riscă să monopolizeze, ca şi în alte împrejurări, discuţia. Totuşi, mai există, înainte de Tovarăşe de drum..., cîteva volume „la temă“, în care vocile feminine se fac auzite cu suficientă fermitate. Îmi vin în minte Cartea roz a comunismului (coordonată de Gabriel H. Decuble şi publicată în 2004 la Editura Versus din Iaşi) şi Cum era? Cam aşa... (Editura Curtea Veche, 2006), unde melodia frustrării combinate cu o ciudată nostalgie nu mai este interpretată de un cor exclusiv masculin. (În primul dintre volumele citate, patru din cele paisprezece voci sînt feminine: Corina Bernic, Mariana Codruţ, Dana Iurescu, Cerasela Stoşescu; în al doilea, iau cuvîntul, într-un ansamblu mixt, Adriana Babeţi, Angela Cozea, Sanda Golopenţia, Doina jela, Ioana Pârvulescu, Rodica Zafiu). Dar îmi vin în minte şi volume individuale, ca mult comentata Femeia din fotografie a Tiei Şerbănescu (Editura Compania, 2002) ori ca Telejurnalul de noapte (Editura Vremea, 2005), cartea mai puţin comentată a Doinei Jela (cartea în care autoarea selectează pasaje din jurnalul său ţinut în ultimul deceniu de comunism). Nu mai vorbim de foarte numeroasele volume de interviuri/convorbiri cu femei de mare forţă – de la Elisabeta Rizea şi Aniţa Nandriş-Culda la Oana Orlea sau Ioana Berindei –, care au supravieţuit unor experienţe dure în epoca postbelică.

„Regina sarmalelor“

Spre deosebire de aceste antecedente pe care le-am trecut sumar în revistă, cartea recent apărută la Polirom sub bagheta celor doi autori amintiţi, Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, ambiţionează să configureze un spaţiu al confesiunii exclusiv feminine legate de viaţa în comunism, mutînd de fapt accentul de pe experienţa politică pe experienţa de gen şi încercînd, deci, să definească un caz particular al opresiunii comuniste, insuficient examinat pînă în prezent. E vorba de opresiunea exercitată asupra femeii, nu doar prin vigilenta politică de control asupra natalităţii, ci şi prin alte măsuri (economico-sociale) mai subtile şi mai perverse, ce determină perpetuarea, într-o altă formă, întrucîtva mai atroce, a structurilor patriarhatului antebelic. „Datoriile“ tradiţionale ale femeii faţă de cămin – îngrijirea copiilor şi a bătrînilor, aprovizionarea, gestionarea gospodăriei etc. etc. –, oricum împovărătoare, devin şi mai împovărătoare în comunism, într-o epocă de traumatizantă penurie; în aceste condiţii, oricărui strat social i-ar aparţine, femeia decade la statutul de cal de povară... Cele mai autentice automărturisiri în acest sens sînt semnate, în volumul de faţă, de Adriana Babeţi şi de Adriana Bittel, al căror talent de excelente prozatoare, dublat de o acută luciditate, de forţa rezistenţei la iluzie, dezvăluie în tuşe complexe tabloul umilinţelor zilnice la care cotidianul comunist supune femeia. Adriana Babeţi scrie, cu o ironie amară, o „istorie“ a sacoşelor, paporniţelor, sarsanalelor purtate de-a lungul a cel puţin două decenii întru relativul confort al familiei; Adriana Bittel găseşte, la rîndu-i, fără vreo intenţie de „deconstrucţie“ feministă, o imagine definitorie pentru condiţia feminină: „regina sarmalelor“.

Cum putea o femeie, în „epoca de aur“, să se realizeze profesional?

În confesiunile Adrianei Babeţi şi ale Adrianei Bittel se reliefează foarte bine un gen de experienţă a frustrării asupra căreia alte colege de volum insistă mai puţin: nemulţumirea iscată de gîndul (care, în virtutea unui altruism autoanihilant, niciodată nu e dus pînă la capăt) că urgenţele prozaice ale vieţii, cronofage, pun un obstacol greu surmontabil în calea peformanţelor intelectuale/literare. Cum poate o femeie, în „epoca de aur“, să se realizeze pe plan profesional? E interogaţia (cu adevărat substanţială) ce se conturează, cu forţa obsesiei autentice, în filigranul textelor celor două autoare.

Tovarăşe de drum reprezintă, nu am nici o îndoială, o apariţie editorială necesară. Şi poate o suplimentară declaraţie de „război împotriva tăcerii“. Însă ceva tot mă împinge să cîrtesc pe seama cărţii în discuţie. Ceva nelămurit, la o (auto)cercetare întreprinsă imediat după lectura ultimei pagini; o nemulţumire tot mai clară, însă, pe măsură ce impresiile de lectură se organizează. Înainte de toate, mă întreb (nu fără ciudă!) de ce iniţiativa scrierii unei asemenea cărţi a aparţinut, şi de data asta, tot unor bărbaţi. De ce, adică, femeile trebuie de regulă „invitate“ să renunţe la tăcere, de ce altfel nu se încumetă să vorbească franc despre ele însele şi despre alţii? Mi-ar fi plăcut ca ideea acestei cărţi să-i fi venit unei femei. Cu atît mai mult cu cît am impresia că doamnele invitate să participe la acest proiect colectiv lasă impresia, prin felul în care scriu aici, că se străduiesc să se conformeze unor reguli de joc, să completeze nişte căsuţe trasate de alţii, să confirme, altfel zis, o idee deja consolidată în ce le priveşte: ideea – mult prea esenţialistă (şi e vorba de un esenţialism biologist) – de diferenţă, ideea că, în virtutea unor determinări naturale şi/sau de gen, ele văd lumea, politicul y compris, altfel decît jumătatea masculină a umanităţii.

O grilă restrictivă de autolectură

Teza că acele cîteva diferenţe biologice/fiziologice atîrnă mult mai greu în balanţă decît mult mai numeroasele asemănări (de aceeaşi natură) ar merita, de altfel, discutată şi disecată, în contextul unei reexaminări a temeiurilor şi a presupoziţiilor „feminismului diferenţei“. Or, volumul coordonat de Radu Pavel Gheo şi de Dan Lungu are la bază tocmai o teză a, să-i zicem, diferenţei grăitoare, al cărei risc mi se pare că este involuntara minimalizare. Citim în cuvîntul introductiv al coordonatorilor volumului: „Penuria de alimente, lipsa celor mai banale articole de igienă sau cosmetică şi a celor mai comune articole vestimentare de calitate au afectat mult mai acut populaţia feminină a ţării. În mod normal, o femeie poate să decidă singură dacă doreşte sau nu să folosească rujuri, ciorapi de mătase sau pantofi cu toc înalt, adică să-şi etaleze sau nu feminitatea. Dar în România, simplul drept de a alege le era refuzat“. Ceea ce dezamăgeşte în unele confesiuni conţinute de acest volum este îngustarea excesivă a perspectivei şi a orizontului, care face problematic saltul dinspre înregistrarea (cu note de pitoresc a) unor realităţi imediate către reflecţia asupra unui întreg cadru (istoric, social şi, de ce nu, metafizic...) ce le-a generat. E vădit restrictivă grila de autolectură care le-a fost sugerată autoarelor acestor pagini de mărturisiri, grilă definită de punerea în paranteză a general-umanului, în pandant cu privilegierea experienţelor şi unghiurilor de percepţie strict feminine; într-o atare situaţie, ai la dispoziţie nişte lentile care nu te ajută să vezi pînă departe.

Simplificînd şi exagerînd un pic: în virtutea unei asemenea optici distorsionante, frustrarea de a nu putea îmbrăca la banchet o rochie de mătase trece înaintea frustrării de a nu avea, bunăoară, posibilitatea de a te exprima liber în spaţiul public sau de a nu avea dreptul să-ţi alegi singur/ă locul de muncă după absolvirea studiilor.

Aş fi vrut ca Tovarăşe de drum să transcrie o gamă de experienţe mai largă. Sigur că nu e superfluu să ştim cum se îmbrăcau adolescentele anilor ’70-’80, ce produse de igienă intimă le lipseau, cum percepeau erosul şi sexualitatea ş.a.m.d. Totuşi, m-ar fi interesat să aflu şi alte lucruri de la autoarele acestui volum: dacă ascultau şi ele Europa Liberă sau Vocea Americii, cum au reacţionat (dacă au reacţionat...) la îndoctrinare în perioada şcolară, ce cărţi citeau sau cum gîndeau relaţia dintre aspiraţiile lor de viaţă şi regimul politic ce ameninţa să le cenzureze aceste aspiraţii. M-ar fi interesat, deci, o viziune mai de sus şi o confesiune mai „politizată“. Poate într-un viitor volum, mai puţin frivol (dar cu texte tot atît de bine scrise)?