OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Scoala poloneza de film – scria reputatul critic polonez de film Tadeusz Sobolewski – a avut curajul sa prezinte eroismul absurd si moartea fara rost. A fost o terapie de soc, numita rautacios «scoala poloneza a masochismului». in aceasta nebunie se ascundea o metoda. Creatia lui Wajda, Munk, dar si Kawalerowicz, Konwicki, Kutz era intoarsa spre trecut. Era un avertisment asupra victimei inutile. Lucra pentru ca Polonia sa nu fie un Hristos al Popoarelor, ci o tara normala, in care tinerii sa-si poata construi fericirea fara complexul tradarii si in care valoarea vietii umane sa nu fie desconsiderata.“

La 20 aprilie 2007 s-au implinit exact 50 de ani de la premiera filmului Canalul, realizat de Andrzej Wajda. impreuna cu Katarzyna Janowska, jurnalista la revista Polityka, si Piotr Mucharski, redactor-sef adjunct al revistei Tygodnik Powszechny, regizorul polonez discuta acum, in 2007 – declarat an jubiliar al scolii poloneze de film –, despre reperele regizorale ale generatiei sale, despre rolul istoriei, eroismului, patriotismului, luptei si sperantei in creatia cinematografica.

Ati spus cindva ca pentru generatia dumneavoastra istoria era sfinta. Astazi tinerii nu sint interesati de ea. Nu trebuie sa fie sau poate, totusi, ar trebui?
Colegii mei mai tineri nu cauta subiecte in trecut. Poate si fiindca traim intr-o tara libera. Noi am facut filme istorice pentru a aminti cine am fost. Am plecat de la Academia de Arte Frumoase „Jan Matejko“ de la Cracovia in momentul in care scoala era condusa de profesori formati la Paris, la scoala impresionista. Matejko1 ramasese doar cu numele. Apoi, dupa niste ani, solicitat de Canal+, am montat cinci episoade de istorie a Poloniei folosind scene din filmele mele: de la legiunile lui Dabrowski, care strabat Italia cintind „Polonia inca n-a pierit“, pina la Lech Walesa, semnind cu acel stilou mare intelegerea de la Santierul Naval Gdansk. Si brusc s-a dovedit ca am plecat de la Academia de Arte Frumoase „Jan Matejko“ pentru a deveni un Matejko al cinematografiei poloneze. Era nevoie, se pare, de o apropiere de istorie.
Trecutul poate fi privit prin prisma victoriilor sau esecurilor. in momente dificile pentru polonezi, Matejko a pictat victoria de la Grunwald2, pe Jan Sobieski al III-lea invingator la Viena. Prof. Jacek Wozniakowski a amintit cindva cuvintele lui Matejko, proaspat intors de la Paris, unde vazuse pictura noua: „Si eu as vrea sa pictez femei in rochii albastre, asezate pe iarba, dar nu am timp“.

Nu v-a parut rau ca nu ati avut timp sa faceti filme despre femei in rochii albastre?
Nici macar nu mi-a trecut prin cap asa ceva. Eram atit de nefericit cind am inceput sa lucrez la Domnisoarele din Wilko incit doar Krystyna3 mea m-a salvat de la sinucidere. inainte facusem Omul de marmura, in care existau ritm, miscare. Iar la povestirea lui Jaroslaw Iwaszkiewicz ma enerva ca eroinele stateau, discutau despre ceva, nu se intimpla nimic, nu exista nici un pericol. Treptat, am inteles ce imi tot repeta Krystyna, ca fac un film complet diferit, care poate fi foarte frumos.

Si cind am intrat in atmosfera, am regizat, in opinia mea, cea mai buna scena. Spre sfirsitul filmului, doua actrite minunate, doamna Komorowska si Anna Seniuk, stau si maninca niste castraveti cu miere, se uita fara graba la Olbrychski si se gindesc daca acel barbat le este oare de folos la ceva. Am inceput sa lucrez la film fara placere, dar apoi am inteles cit de minunat e sa faci ceva dezinteresat.
in dezbaterile publice apare adesea termenul „mostenire nationala“. La ce va ginditi atunci cind politicienii spun „Sa aparam mostenirea“?
Cu siguranta nu ar trebui sa ne exageram artificial victoriile. Opresiunea a luat sfirsit si ne putem spune adevarul. Din istorie trebuie trase concluzii din care poate rezulta ceva in viitor. M-as bucura daca s-ar dovedi ca esecul Insurectiei Varsoviene4, pe care l-am prezentat in Canalul, a reprezentat o indicatie pentru grupa membrilor Solidaritatii, aflati la Masa Rotunda.

Cu putin timp inaintea decesului lui Jan Nowak-Jezioranski5 ati inregistrat o convorbire cu el exact pe tema Insurectiei. Ce voiati sa aflati?
Cind s-a apropiat cea de-a 60-a aniversare a Insurectiei, atmosfera s-a schimbat, de parca am fi cistigat lupta. M-am dus la domnul Jan si i-am spus: „Trebuie sa facem ceva, mi-e teama ca o sa se dovedeasca brusc ca Insurectia nu s-a terminat cu o infringere“. Domnul Nowak-Jezioranski mi-a povestit cit a fost de mirat auzind (la intoarcerea din Londra, in iulie 1944) pe ce se bazeaza conducerea AK (Armia Krajowa – Armata Nationala) – ascultind BBC, erau convinsi ca radioul londonez transmite gindurile si intentiile guvernului britanic. in acest timp, el relata doar ce dorea sa spuna guvernul britanic. La Varsovia se conta pe ajutorul aliatilor, pe debarcare, pe flota care va ajunge la Gdansk. Pure fantezii. Cind Nowak a incercat sa le dea de inteles ca acele asteptari sint nerealiste a aflat ca, din pacate, este deja prea tirziu, fiindca toti sint gata sa iasa in strada.
E discutabil daca aniversarea Insurectiei a fost o apoteoza a deciziei politice sau, mai degraba, in cel mai bun sens al spiritului romantic polonez, un omagiu adus celor invinsi. Atunci cind le-ati spus studentilor de la Universitatea din Varsovia ca sperati sa invinga spiritul literaturii poloneze romantice, nu la asta va gindeati?


Publicul japonez a inteles perfect Canalul si Cenusa si diamant

Nimeni nu le confisca nici curajul nici eroismul oamenilor care au participat la Insurectie si si-au dat viata. Dar ce spirit romantic s-ar putea intoarce la realitatea noastra? Depinde de cum este perceput romantismul. Publicul japonez a inteles perfect Canalul si Cenusa si diamant. Pentru japonezi, un erou nu este invins daca apara o cauza dreapta; cade sub apasarea unei forte careia i se opune pe deplin constient, incercind imposibilul. Cred ca asa ne intelegem si noi eroii romantici, care evalueaza cu luciditate forta de care dispun.

Este nevoie astazi de eroul romantic care incearca imposibilul? Sau poate mai degraba de cel pozitivist, care se ocupa de lucruri realizabile si supravietuieste?
Dar daca Polonia este o tara neingrijita si vrem sa prindem din urma Europa, sa recuperam distanta care ne desparte de tarile civilizate, nu avem oare nevoie de fantasti?

Avem nevoie, mai degraba, de eroi care stiu sa ajunga la Europa, nu numai sa viseze la ea.
Romantic nu este cel care doar viseaza, ci cel care incearca sa isi realizeze visele. Se angajeaza, merge, se expune. Alege cel mai scurt drum catre tinta si, in acelasi timp, cel mai periculos. Sa luam, de pilda, Pamintul fagaduintei. in Polonia nu exista atunci nici un film care sa prezinte asa radacinile abjecte ale modului in care se fac banii, si totusi eroii mei au placut publicului. Pentru ca nu la bani se gindeau acei barbati, ci la victorie. Romantismul astfel inteles poate fi un motor al actiunii si astazi.

Am vrea sa amintim un fragment din filmul dvs, Danton: discursul lui Robespierre, deoarece avem impresia ca traim intr-o atmosfera in care retorica revolutionara e gata sa dea pe dinafara.
Producatorul meu francez l-a rugat pe presedintele Frantei sa vada Danton impreuna cu noi. Dupa proiectie, presedintele a spus: „Acestea sint problemele domnului Wajda, noi nu avem asemenea probleme“. M-a lasat fara replica. Dar avea oarecum dreptate. Cu cine polemizam prin acel film? Nu este un secret ca Robespierre a fost un erou pentru Lenin, care ii admira eficienta in a-si infringe adversarii. Asta m-a interesat cel mai mult. Francezii considera raspindirea ideii Revolutiei Franceze o mare victorie a tarii lor. Dar pe noi, in acest caz, ne interesa cel mai mult manipularea – in ce mod incearca oamenii revolutiei sa puna mina pe putere.

Ati fost angajat in revolutia pasnica din 1989. Revolutia, se stie, isi maninca propriii copii. Va simtiti o victima a revolutiei? Cei care au stat la Masa Rotunda sint considerati azi de majoritatea politicienilor niste tradatori.
Sint foarte fericit ca am trait acel moment. Doar am crescut cu Wyspianski6, care in Nunta spunea ca este imposibil ca vreodata sa se uneasca cele doua forte: intelectualii, pictorii, jurnalistii din Cracovia cu taranii din Bronowice. Am asteptat mult, dar am apucat momentul minunat al Solidaritatii. imi amintesc ca, atunci cind printre cele 21 de postulate de la Gdansk, am citit ca muncitorii cer desfiintarea cenzurii, m-am gindit: ce-i intereseaza pe ei cenzura, ce, vor sa faca un film sau sa scrie un roman? Nu, ei o cereau pentru mine. Si asta a fost fantastic. Si cred ca acel moment minunat de comuniune este cea mai puternica traire sociala a mea. De aceea, indiferent de hirtoapele prin care mergem si prin care vom mai merge, o sa-mi aduc aminte mereu de el. As vrea ca aceasta amintire sa ramina, sa ne extragem viitorul din ea.

Ati spus ca, atunci cind va uitati pe fereastra, vedeti imediat un lucru demn de interes. Tinerii regizori se uita astazi pe fereastra si isi vad sau copilul, despre care ar vrea sa faca un film, sau sotia care se plictiseste. Poate ca au dreptate sa nu vada situatii, ci doar indivizi?
E foarte cunoscut citatul din poemul lui Lechon7: „Iar primavara – sa vad primavara, nu Polonia“. Ar fi frumos sa vedem primavara, caci este ceva care se trezeste, traieste. Cind ei isi vad pe fereastra copilul, care se joaca intr-un cartier pazit, are telefon mobil si jucarii scumpe sau alearga nestingherit prin fata blocului. Si imediat apar intrebarile: cum va fi viitorul lui, ce am facut pentru el, sau poate nu am facut, apare deci o situatie, un context mai larg. Daca ei vad si asta, atunci e foarte bine, dar daca ramin doar la privitul pe fereastra, mai bine sa nu faca un film, fiindca spectatorii se vor plictisi la el. Unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am vazut este Vorbeste cu ea al lui Almodóvar. Dar am vazut si filmul Copilul, despre un sot care e in stare sa fure si sa vinda orice. Acestea sint filme doar in aparenta psihologice – in ele este important contextul social. Cine a crescut un asemenea hot? Cum se poate ca un astfel de om sa vada in toate o marfa pe care o poate sterpeli si-apoi vinde? Brusc isi priveste copilul si are o revelatie: si el poate fi vindut? Sigur. Cind incepe scandalul cu femeia care a nascut copilul, el spune: „O sa mai facem unul, care-i treaba?“.

De ce Copilul nu ar fi putut sa apara in Polonia?
Pentru ca la noi consumismul este doar obiectul unor speculatii culturale, si nu o maladie a civilizatiei. Aud de peste tot: consumismul ne duce la pierzanie. Si nostalgia pentru vremurile cind in magazine nu se gasea nimic, iar oamenii voiau doar sa fie, nu sa aiba. De unde pina unde! Nici nu ne putem imagina astazi o asemenea dorinta de bunuri cum a existat in Polonia Populara sau in Uniunea Sovietica. Va spun o poveste de atunci: cineva si-a cumparat cu ultimii bani o Syrenka, cea mai ieftina masina poloneza, si imediat a intrat cu ea intr-un copac. A scapat, s-a dus acasa dupa sfoara si de disperare s-a spinzurat de acel copac. Daca as realiza azi o asemenea scena, care sa ilustreze atasamentul fata de bunurile materiale, lumea ar ride de mine. Dar pentru acele vremuri ar fi emblematica. Prin urmare, nu pot sa sufar expresia „carieristi fara scrupule“ si lamentatiile pe tema consumismului. O sa astept cu nemultumirile pina cind polonezii vor fi eficienti in munca precum japonezii. Sper sa apuc acele vremuri.

Am condus in scoala dvs. de film sesiunea „Eroul vremurilor noastre“. Ce ati aflat atunci despre eroul contemporan?
Daca as sti cine este acest erou, n-as mai sta aici cu voi, ci as face un film. Dar imi pun in continuare aceasta intrebare.

in timpul sesiunii am exprimat diferite ipoteze pina cind, in final, le-am permis sa urce pe scena colegilor nostri mai tineri. Unul dintre ei a spus direct ca exista doi eroi ai vremurilor noastre: „Nebunul“ din filmul lui Marek Koterski8 si unul dintre „ciinii“ lui Waldemar Pasikowski9. N-am obiectat si am inchis sesiunea. Apoi, insa, am inceput sa ma gindesc la asta. Trebuie sa insemne ceva daca, atunci cind ma gindesc la „eroul vremurilor noastre“, adaug, involuntar, ca este unul pozitiv. De ce ar fi? in momentul in care a aparut Papusa, Wokulski10 a fost si el, cu siguranta, luat drept nebun. imi amintesc cind am fost sa vad Ciinii. Nu stiam nimic despre film. Sala era plina. Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor: „ciinii“ beti isi cara un coleg ametit – jucat de un actor care a aparut in Omul de fier – cintind „Janek Wisniewski a cazut“11. Prima reactie a fost sau sa ies din cinema, sau sa ma bag sub scaun. Dar am auzit in sala un riset general sanatos, soldatesc. Dupa citeva luni, SLD (Uniunea Stingii Democrate) a venit la putere in a III-a Republica Polona. Pasikowski a intuit fantastic ce se intimpla in Polonia, in ce parte se inclina balanta sociala.

Ne-a frapat declaratia unuia dintre cei trei foarte tineri regizori care au realizat filmul Oda bucuriei (in orig. Oda do radosci12) premiat la Gdynia. Se dovedeste ca modelul lor este cinematografia nelinistii morale, considerata dupa 1989 demna de uitare – moarta in afara contextului vremurilor lui Gierek. Ce asociere pot face ei intre acele filme si contemporaneitate?
Libertatea pe care am obtinut-o le-a dat si artistilor dreptul de a se elibera de obligatia pictarii unor „Grunwalduri“, a venit vremea femeilor in rochii albastre asezate pe iarba verde. Asa s-au comportat cinematografia si literatura poloneza. Chestiunile sociale, foarte dureroase, le-au ramas straine. Cred ca e nevoie stringenta de literatura si de cinematografie sociala. Oda bucuriei este un exemplu bun de raspuns la aceasta nevoie. Cinematografia anilor ’70 se ocupa de dilemele morale ale oamenilor care doreau sa-si pastreze onestitatea intr-un sistem caruia ea ii lipsea. Astazi sistemul nu mai exista, dar nu lipsesc dilemele morale, mai ales in cazul celor care pasesc in lumea adultilor.

Dar spectatorii asteapta filme sociale? Cinematografia este astazi – citez cuvintele dvs. – pentru oamenii solitari, incarcerati in propria soarta, care cauta eroul singular, cu care sa se poata identifica.
Solitarii cauta un fel de liant care sa-i ajute sa regaseasca sentimentul comunitar. Sala de cinema este prin definitie un asemenea loc. in timpul proiectiei nu am de-a face cu o contemplare solitara, ci cu o reactie sociala. De unde as fi aflat ce a intuit Pasikowski daca n-ar fi fost vibratiile spectatorilor?

Ce ati invatat de la studentii dvs.?
S-au nascut uitindu-se la cadre si sint aproape uluit de ce pot face cu ele. Din generatia mea, doar Jerzy Kawalerowicz stia instinctiv cum sa filmeze un om intr-o masina, asa incit cadrele sa se lege mai tirziu la montaj, dar pentru ei nu e nici o filozofie. De fapt, triumful cinematografiei poloneze este legat de compunerea imaginii. Aici ne-am avut instalatorii13 – operatorii de film. Minuirea camerei, a stativului si a luminilor cerea atunci musculatura serioasa, iar imbinarea intregii aparaturi intr-un tot unitar amintea de munca instalatorilor. Cind intrebam, asadar, daca pot intra pe platou, de obicei auzeam: „Nu, instalatia nu este inca gata“. Dar exista dreptate si lumea intreaga a cunoscut numele instalatorilor polonezi: Jerzy Wojcik, Wieslaw Zdort, Witold Sobocinski sau Edward Klosinski, iar mai tirziu Jerzy Zielinski, Piotr Sobocinski, Janusz Kaminski, Slawomir Idziak, Pawel Edelman, fara de care ar fi greu de imaginat azi cinematografia americana. Instalatorii nostri s-au dovedit a fi primii care au anuntat ca sintem in stare sa facem ceva la care altii nu se pricep. Sa ne intoarcem la cei tineri: ma ingrijoreaza faptul ca ei creeaza sub presiunea atit de puternica a situatiei politice. Filmele lor nu au un public numeros cum aveau cindva ale noastre, fiindca nu exista concurenta masei de filme distractive americane. De fapt, atunci venea alt public la film, iar biletul costa cit un pachet de tigari. De aceea ma straduiesc sa le inoculez un instinct social, asa le va fi mai usor sa se lupte pentru ceea ce isi doresc.

Zbigniew Cybulski spunea ca un creator „ar trebui sa-si miroasa timpul“. Atunci cind adulmecati astazi in acest fel Polonia, ce subiect de film va vine in minte?
E de-ajuns sa deschid televizorul si stiu ca nu va face nimeni un film mai bun. Nu vad nici astfel de actori, nici regizori, nici dialoghisti! O mare parte din ce vorbim aici ne este luata de televiziune. Realitatea pe care o vedem acolo pare dezgolita, lipsita de mister.

Spuneti ca intotdeauna va ginditi la penultimul film. Dar la ultimul?
La batrinete ar fi cel mai bine sa fac o comedie… Toata viata am alergat undeva, cu sentimentul ca urmaresc ceva important, mai important decit ce e aici. Sa adaugam un adevar banal: pentru a fi regizor de film, trebuie sa fii sanatos. De asta mi-e cel mai frica: ca brusc nu voi mai fi in stare sa regizez din picioare, ci doar din scaun.

A fost o goana, spuneti. Dar ati facut si Domnisoarele din Wilko, un film despre faptul ca ceva dispare inevitabil. Poate merita sa va intoarceti la asta?
E posibil doar atunci cind ai la dispozitie o lucrare perfecta, ca acea povestire a lui Iwaszkiewicz. Poate ca voi mai avea norocul sa fac inca un film dupa o povestire de-a lui, care nu-mi da pace de ani de zile. Caut doar cheia…

Ce povestire?
Asta nu o sa va divulg. Pot doar sa spun ca – daca va aparea – va fi un film pentru cinema. Pentru televiziune nu merita, pentru ca atunci ai sentimentul ca ai aruncat filmul intr-un vid. Iwaszkiewicz are ritmul lui propriu, pe care-l urmez citind. Si as vrea ca acesta sa fie si ritmul spectatorilor cind privesc filmul. Caut, deci, o modalitate si se pare ca i-am dat de urma. Acesta va fi, sper, urmatorul, penultimul meu film. Pentru acest lucru traiesc.

Se poate face astazi film patriotic?
Nu-mi plac speculatiile de azi legate de patriotism. Am trait ocupatia, am vazut oameni cu adevarat devotati, curajosi, care riscau totul. Erau patrioti, dar nu faceau caz de asta. Ar trebui sa fim niste patrioti atit de puternici incit, oriunde am locui, oricare ar fi contextul international, noi sa raminem la limba si cultura noastra, la eroii trecutului nostru. Nu vreau patriotism care se teme de confruntari. Patriotul ar trebui sa fie de partea celor care creeaza Europa. As vedea cu placere un asemenea film.

––––––––––––––––
1. Jan Matejko (1838-1893), remarcabil pictor polonez, cunoscut pentru creatiile sale cu tematica istorica si batalista.
2. infruntare care a avut loc la 15 iulie 1410 intre cavalerii teutoni si fortele armate unite polono-lituaniene, sprijinite de rusi, cehi, moldoveni si tatari, incheiata cu infringerea teutonilor.
3. Krystyna Zachwatowicz, sotia lui Andrzej Wajda.
4. Revolta armata, organizata de miscarea poloneza de rezistenta Armata Nationala in Varsovia ocupata de nemti, intre 1 august si 3 octombrie 1944, incheiata cu infringerea insurgentilor.
5. Jan Nowak-Jezioranski (1914-2005) – politician, politolog, jurnalist si militar in Armata Nationala; multi ani sef al sectiei poloneze a postului Europa Libera.
6. Stanislaw Wyspianski (1869-1907) – dramaturg, poet, pictor, grafician si arhitect polonez.
7. Jan Lechon (1899-1956), pseudonimul lui Leszek Jozef Serafinowicz – poet, critic literar si de teatru, cofondator al gruparii poetice Skamander.
8. Ziua nebunului (titlul original Dzien swira, 2002) – comedie in regia lui Marek Koterski; eroul principal este un intelectual, inadaptat, cu permanente probleme de natura emotionala si sociala.
9. Ciinii (titl. orig. Psy, 1992) – film in regia lui Waldemar Pasikowski, avind ca eroi principali un grup de politisti, fosti ofiteri ai serviciilor speciale de securitate poloneze.
10. Stanislaw Wokulski – personajul principal al romanului Papusa de Boleslaw Prus, simbol al intreprinzatorului, a carui personalitate imbina trasaturile eroului romantic si ale celui pozitivist.
11. Balada care vorbeste despre masacrul muncitorilor polonezi din decembrie 1970.
12. Film realizat in 2005 de Anna Kazejak-Dawid, Jan Komasa si Maciej Migas.
13. Aluzie la expresia „instalatorul polonez“, care a devenit in 2005 simbolul impotrivirii unor state din Europa de Vest fata de afluxul de mina ieftina de lucru din Europa Centrala si de Est, din tarile proaspat devenite membre UE la 1 mai 2004

Interviu preluat din Gazeta Wyborcza (30 aprilie 2006)

Traducere de Sabra Daici