OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Odeon - Marisol de José Rivera. Regia: Alexandru Berceanu. Scenografia: Ina Isbasescu. In distributie: Crina Muresan (Marisol), Catalina Mustata (Ingerul, June), Serban Ionescu (Barbatul cu crosa de golf, Lenny, Omul cu inghetata, Barbatul cu pielea cicatrizata), Liana Margineanu (Femeia cu haina de blana).

In stagiunea trecuta descopeream, prin intermediul montarii cu piesa Noaptea asasinilor de pe scena Studioului Casandra al UNATC, un tinar, pe-atunci student, plin de nerv, coerent in expunerea regizorala, curajos in demersul sau artistic. Alexandru Berceanu, caci despre el este vorba, se detasa de colegii sai de an prin indrazneala alegerii unui text deloc comod, dar plin de savoare. Desi putea parea o invitatie la crima sau un studiu de caz, spectacolul se dovedea a fi mai degraba un „manual“ de educat parintii. O savuroasa comedie in care sesizam potentialul special al unui viitor regizor de substanta. Subtilitate si rafinament au fost atunci cuvintele de ordine.
Iata deci motive intemeiate pentru a-i astepta debutul pe una din marile scene bucurestene. Lucru ce avea sa se intimple saptamina trecuta si nu oriunde, ci chiar la Teatrul Odeon. Cu o vadita apetenta pentru texte sud-americane, a caror traducere in limba romana o si semneaza, Alexandru Berceanu se apropie de aceasta data de scrierile lui José Rivera, dupa ce, cu un an in urma, ne atrasese cu cele ale unui alt José. Triana.
Un spectacol straniu este acest Marisol al lui Alexandru Berceanu de la Odeon, care marcheaza, probabil, trecerea printr-o faza de scadere a… inspiratiei de creatie. Dar, vorba aceea, nu putem fi geniali de fiecare data… Nici textul, scris acum un deceniu, nu are virtuti artistice certe, ca sa nu spun ca este usor incilcit. Dorindu-se o scriere cu acut mesaj contemporan, desi cu tenta suprarealista clara, Marisol vorbeste despre angoasa, despre o stare de spirit ce - pare a ne spune autorul - domneste peste tot in jur. Poeticitatea din final pare a mai salva cumva starea de pesimism ce se instaureaza inca de la inceput. Plecindu-se dintr-un univers cotidian, desigur cu doza sa mai mica sau mai mare de nebunie, se ajunge intr-o lume apocaliptica, in care nici ingerii nu mai sint ce-au fost. Obsesia degradarii - constiintei, in primul rind - apare, secventa de secventa, intr-un spatiu in care „mintea universala e lovita de amnezie“.
Pasiunea pentru scenariul de film a lui Rivera (de altfel elev al lui Gabriel Garcia Marquez) razbate si in aceasta piesa a carei actiune cunoaste un ciudat decupaj de tip cinematografic. Fapt care ar fi putut sa impuna si un ritm sustinut al spectacolului, ceea ce nu se intimpla. Scenele treneaza, uneori sensul lipseste. Evident, intentia a fost aceea ca spectacolul sa aiba dinamica unui clip, una dintre noile tendinte ale regiei de astazi.
Pesemne ne aflam la New York si, dupa calcule, in anul 2001. Cu siguranta dorinta realizatorului a fost aceea de nonlocalizare foarte exacta in timp si spatiu, tocmai pentru a ne sugera ca este o poveste ce se poate intimpla oriunde si oricind, incepind din acest mileniu nesigur. De altfel, piesa a fost scrisa, ne spune Alexandru Berceanu (caci din caietul-program - incilcit, asemenea spectacolului, iata asadar si un merit al caietului-program - nu putem afla foarte multe), special pentru aceasta schimbare recenta a mileniului. Ingeri fistichii, hotariti sa puna mina pe arme pentru a schimba un Dumnezeu ce nu le mai convine, piromani inraiti ce dau foc birourilor si oamenilor cind te astepti mai putin, nazisti sabotati de propriile amintiri, bombe nucleare, repere rasturnate, subtile avertismente despre ceea ce se poate intimpla daca… Poveste cu final neasteptat - ai spune, daca ar exista vreo poveste.
In avanscena, un spatiu imaginind un vagon de metrou in care tinara Marisol, care poate fi foarte bine oricare dintre noi, este agresata de un „aurolac“ jerpanos, care, ceva mai tirziu o va si ucide, sau poate nu, cu o crosa de golf… E vorba de un moment anume in care ai ghinionul sa te afli in locul nepotrivit si despre modul in care acest fapt, in cazul nostru o lovitura, iti poate schimba viata. Necunoscutul din umbra ameninta la tot pasul, nesiguranta pindeste la orice colt de strada… Sa fie doar un cosmar al lui Marisol? Sa fie realitatea insasi? Spectacolul nu da un raspuns clar.
Ingenioasa ambianta creata de tinara Ina Izbasescu, ale carei studii de arhitectura fac foarte bine scenografiei de teatru. Sint definite cinci spatii de joc. Se imagineaza locuinta lui Marisol, mediu mai mult sugerat decit cu o existenta concreta, in care, desi domneste culoarea verde, nimic nu are aerul unui mediu placut si sigur. „Moartea e apartamentul meu jegos?“, isi intreaba Marisol ingerul-soldat. In centru, biroul unei edituri stiintifice, iar in dreapta descoperim locuinta lui June, o ciudata colega de serviciu, dubioasa prietena cu rol important in destinul eroinei noastre. Rosul domina tot ce June atinge. In avanscena - vagonul de metrou, iar in fundal, un loc misterios, a carui utilitate, daca o putem numi asa, o aflam abia in final.
„Deghizarea“ actorilor in cite un alt personaj, caruia ii vine rindul sa „intre“ in scena, si trecerea dintr-un spatiu intr-altul se face de cele mai multe ori la vedere, mai precis, „in lumina“ stroboscopului.
Din pacate sint utilizate prea multe simboluri care nu tin de o anume memorie culturala, ci de semiotica pura. Astfel, „semnalele“ emise dinspre scena devin incoerente in context. Surrealismul este o stare de spirit, ni se reaminteste, dar asta nu inseamna lipsa de logica, ci un alt tip de logica ce poate fi insa descifrat. Dar in cazul de fata...
Si de aceasta data se remarca simtul special al regizorului in ceea ce priveste alegerea coloanei sonore, muzica in sine fiind placuta.
Asteptam cu interes un viitor spectacol al lui Alexandru Berceanu, de aceasta data pe un text romanesc, dupa avalansa celor latino-americane. E vorba de un proiect inceput la Teatrul Andrei Muresanu din Sfintu Gheorghe si care va fi finalizat pina la sfirsitul stagiunii actuale: montarea piesei lui Valentin Nicolau, Ca zapada si cei doi, text premiat la Concursul Camil Petrescu, editia 1999. Asadar, o scriere de o alta factura prin care regizorul sa-si reconfirme potentialul care ne-a atras atentia asupra sa.