OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar tocmai pentru că ne-a obişnuit cu judecăţi limpezi şi tranşante, cu refuzul oricărui compromis tactic, scriitoarea se aşteaptă, sînt convins, să fie tratată în acelaşi fel. Să primească, adică, opinii şi judecăţi pornite din cea mai deplină francheţe. În acest spirit, ţin să-mi exprim nedumerirea deplină faţă de modul în care a acceptat să apară public, într-o scenografie cu puternice conotaţii canonico-simbolice, în compania lui Gabriel Liiceanu. Îmi este greu să înţeleg în ce fel se aplică aici standardele morale la care Herta Müller a raportat pînă acum, într-un mod pe cît de radical, pe atît de consecvent, comportamentele intelectualilor în timpul dictaturii ceauşiste.

 

Probabil publicul român îşi aminteşte în primul rînd protestul Hertei Müller împotriva includerii în programul unei şcoli de vară organizate de ICR Berlin a unor academici români cu prestigiu internaţional, dar care au colaborat în mod dovedit cu Securitatea. Judecînd după acest caz, am putea presupune că noţiunea de „colaborator“ pe care s-a bazat această atitudine presupune o relaţie formală cu poliţia politică. În alte interviuri, însă, Herta Müller l-a acuzat de a fi fostmitläufer şi pe Mircea Cărtărescu, a cărui lipsă de relaţii de orice fel cu aparatul represiv este un fapt incontestabil („În limba germană există termenul «Mitläufer», cel care merge cu ei: tace, încearcă să nu iasă în evidenţă, nu deranjează pe nimeni, se face gri“ – interviu înRomânia liberă, acordat de Herta Müller, 16 septembrie 2010).

În acest din urmă caz, acuzaţia nu mai vizează raporturi formale, funcţionale, ci mai degrabă ideea unei complicităţi obiective, prin non-reacţie, prin pasivitate politică. Reproş care, desigur, poate fi făcut de cineva care şi-a asumat riscul de a înfrunta direct dictatura, dar care nu-l priveşte în mod special pe Mircea Cărtărescu (singularizat prin talentul lui literar, nu prin calităţi de lider sau de ideolog), ci întreaga Generaţie ’80. Adică pe acei români, scriitori şi nescriitori, care s-au format sub influenţa Contraculturii anilor 1960 şi care aveau instrumentele mentale pentru a înţelege cauzele derivei societăţii româneşti şi pentru a genera forme de protest, fie el şi simbolic. Aplicarea unei asemenea exigenţe nu poate fi evitată la nesfîrşit şi este foarte clar că foarte puţini sînt cei ce i-ar putea face faţă cu succes. Dintre aceştia, în primul rînd mă gîndesc la Dorin Tudoran şi la Dan Petrescu.

 

Dar, dacă se poate invoca ideea „colaborării obiective“ în legătură cu non-acţiunea unor autori care, altfel, şi-au asumat o marginalizare socială totală (pînă în 1989, Mircea Cărtărescu însuşi nu a fost altceva decît profesor la o şcoală generală de cartier), în unele cazuri, cu consecinţe ruinătoare asupra vieţii şi sănătăţii lor, cu cît mai mult este valabilă clasificarea în cazul celor care aveau un acces relativ larg la un spaţiu editorial altfel strict controlat de cenzură şi care mimau o foarte mondenă „rezistenţă prin cultură“? Gabriel Liiceanu este exemplul de manual al acestei tipologii a oportunistului care mimează abil, în funcţie de instanţa la care se raportează, atît conformismul, cît şi subversivitatea. Celebritatea lui din anii 1980 se bazează strict pe debitarea de platitudini filozofice pompoase cu vag iz etno-heideggerian, care evitau orice referire la dictatură şi care permiteau propagandei oficiale să demonstreze larga libertate de gîndire din România. Direct spus, aşa cum lui Sergiu Nicolaescu i se cedase monopolul filmelor cu potenţial de succes la public, lui Gabriel Liiceanu i se permitea să vîndă en gros filozofie „idealistă“ popularizată. Ceea ce, în condiţiile unei culturi monocrome şi arhicontrolate, nu putea însemna decît succes instantaneu.

 

Prestigiul cultural acumulat de Gabriel Liiceanu, şi care-l îndreptăţeşte astăzi să fie partener de dialog, în faţa întregii opinii publice, al Hertei Müller, reprezintă, aşadar, dezvoltarea unui capital social acumulat în regimul anterior, cu concursul efectiv al responsabililor comunişti ai planificării culturale. În plus, ca şi înainte de 1989, popularitatea de azi a lui Gabriel Liiceanu se bazează pe enunţarea de platitudini pompoase care mimează radicalismul moral şi care înlocuiesc în conştiinţa publică gîndirea vie a acelor, puţini, care au avut şi au curajul să meargă împotriva curentului. Mi se pare tristă integrarea unei scriitoare de o mare autenticitate şi forţă a vibraţiei morale, aşa cum este Herta Müller, în maşina de autocanonizare ca disident şi „rezistent“ a unui personaj care întrupează conformismul moral-intelectual.