După o lungă perioadă de tăcere, poetul Sorin Gherguț (n.
1973) – debutat cu volumul Time Out (Editura Timpul, Iași, 1998) – revine în
forță cu un al doilea volum, Orice. uverturi & reziduuri, Editura Pandora
M, volum care inaugurează, de altfel, o nouă – și salutară – colecție de
poezie, „Cercul Poeților Apăruți“, coordonată de poeta Svetlana Cârstean
(amfitrioană a lecturilor de poezie cu același nume, organizate la Institutul
Francez din București). Pe coperta a treia, ea surprinde cu acuitate două
trăsături esențiale ale poeziei lui Sorin Gherguț – puterea de seducție și
inteligența combinatorie –, pe care i le cunosc foarte bine cei care
participau, la sfîrșitul anilor ’90, la cenaclul Litere, condus de Mircea
Cărtărescu: „Este fără îndoială o șansă să inaugurăm Cercul Poeților Apăruți cu
un autor precum Sorin Gherguț, a cărui poezie este însăși definiția seducției
continue, rușinate din cînd în cînd de ea însăși și neobrăzat de inteligente“.
În fond, Gherguț însuși își mărturisește intențiile de
autor, în poemele sale ludic-lingvistice, structuralist-deconstructiviste, cu
accente suprarealiste, intenții ce corespund, în mod fericit, cu efectele de
bază ale textelor sale: pe de o parte, efectul umoristic (dorința de a-și amuza
cititorii/ascultătorii), iar pe de alta, ceea ce numeam inteligența
combinatorie (altfel spus, cu propriile cuvinte, dorința de a crea „ceva de o
inteligență ieșită din comun, maximă, totală“).
Absolvent al Facultății de Litere din București
(română-franceză) și al unui master de lingvistică teoretică, Sorin Gherguț
scrie, încă de la început, păstrînd imperturbabil această formulă poetică, o
poezie axată pe deconstrucția și reconstrucția structurilor lingvistice,
pigmentată cu improvizații cerute – pe ici, pe colo – de rimă și ritm, pudrată
savuros cu inserturi suprarealiste și totul ambalat într-un biografism
autoironic, cu transformarea în personaj a autorului (cu nume propriu), în bună
tradiție optzecistă și, în particular, cărtăresciană (Mircea Cărtărescu fiind
mentorul cenaclului Literelor bucureștene). De la savurosul „rup cu dinții
lenjeria intimă a antimateriei“ (secțiunea „Paper Gem“, VII) și de la
dinamismul vag dimovian al materiei din același poem („oriunde pun mîna sînt
clape, oriunde calc sînt pedale// oriunde pășesc, orișicît de agale/ ceva,
altceva decît mine se pune-n mișcare“), imageria suprarealistă proliferează –
postmodern și cărtărescian –, în poemul imediat următor, păstrînd (auto)ironia
și febrila mișcare entropică: „alunec, patinez în derivă/ pe-un strat de
bomboane (tip cip) de colivă/ sute de mii și mii de pixeli galbeni și roz,
roșii și verzi, cenușii/ și pe alocuri albaștri, galaxii peste galaxii/ de
bomboane (tip cip) de colivă/ pe care rulez fără țintă-n derivă// pe care rulez
(a) desculț în derivă// (b) încălțat cu bascheți în formă de fier de călcat“ –
ultimul vers se impune din „rațiuni“ nu numai ludice și suprarealiste, dar mai
ales din motive de rimă, fiindcă mai jos poetul zice mucalit: „și mărturisesc
că nimic nu e adevărat [...]/ [...] nici măcar o/ sintagmă care să corespundă
unei realități bune-rele, vesele/ sau mai triste, nu, nici vorbă nu e ca măcar
un morfem/ nemistificant să existe“. Morala e un intertext de o deriziune
ludică, asonant și rimat: „Alterată acadea/ Du-mă la căsuța mea“.
Ce trebuie spus aici este faptul că și structuralismul
lingvistic, și suprarealismul, și relația limbajului cu realul (ale cărei
„reziduuri“, vorba lui Gherguț, persistă în proza liderului optzecist Mircea
Nedelciu, deopotrivă cu unele „textualisme“ prezente și la poetul nouăzecist)
cunosc, în poezia lui Sorin Gherguț, o altă vîrstă. Era și normal, de altfel,
trecute fiind printr-un postmodernism lax și atotcuprinzător, care le citează
ironic, le speculează în mod ludic, la limita nu a relativismului, ci chiar a
deriziunii.
Însă, pe de altă parte, în primele două secțiuni ale
volumului („rigor vortex“ și „șlagăre în drevenire“, sic!, n.m.) – cele mai
recente („uverturile“) și cele mai bune ale cărții, un adevărat regal – poetul
devine adesea un faiseur de plaisantristes (cu un joc de cuvinte franțuzesc),
umorul e secondat de tristețe, de gravitate sau de anxietate; se fac auzite
singurătatea și moartea, entropia („vuind am auzit entropia deodată“) – și,
„undeva între“, munca. Munca, horribile dictu, reprezintă un laitmotiv
trist-ironic al primei secțiuni a cărții, „rigor vortex“, cu deosebire în
poemele Munci, zile, neplăceri (I-VIII), în care poetul deplînge „activitatea“
(„oroare muncii, oroare/ oricărei industrii: grele, ușoare/ extractivă/
prelucrătoare“), dar și „distracțiile și odihna“ („în putrefacție-mi voi afla
cea mai mare distracție,-n tină voi/ avea parte din plin de odihnă“).
Retractil și autoironic („ordine și curat ca în uter la
mama“, ordine & curățenie (I) – vezi contra-motto-ul final, din Mircea
Horia Simionescu, în care moartea este „dezordine“), Gherguț adoptă un pasivism
și un imobilism dictate de sloganul „mi-e lene“ și un refugiu în „camera
rațiunii“ sau „camera lui gherguț“ ca ieșire din istorie („ – dacă nu e
istorie, nu e nimic/ strigă în cor #indescifrabil# și michel foucault“). Impuls
retractil, reflexivitate, imobilism nu numai spațial, dar și temporal,
anistorism: „O cameră goală, eventual cu un fotoliu; name it «camera lui
gherguț» sau, mai bine, «camera rațiunii». Cînd intri în ea, timpul, în lume,
stă, cînd ieși repornește. Singurul lucru pe care-l poți face, cînd te afli
înăuntru, e să gîndești. Ore, ani, o eternitate“.
Deriva entropică și imageria suprarealistă din celelalte
două secvențe ale cărții – „reziduurile“, poemele mai vechi (din secțiunile
„Paper Gem“ și „jacks files“) – sînt contracarate, în poemele mai recente, de
nevoia de a „ședea după voie, neclintit“ și de a „cugeta“, extras din istorie:
„dar și să poți ședea după voie, neclintit, e ceva/ dar și să poți ședea după
voie, neclintit, e ceva ce cred că/ nici îngerii/ ceva ce cred că nici îngerii,
cred că nici îngerilor nu le e/ la-ndemînă// să stai să cugeți și să cugeți, și
să cugeți// [...]/ (nu viață fără de moarte, nici tinerețe fără bătrînețe-ți
cer,/ ci asta: creier scos/ frumos/ din istorie. Măcar o dată pe cincinal.)“.
Sigur, într-o lume a producției și a consumului abuziv, obscen, vorba
filozofului, arta – poezia – e, mai mult decît oricînd, o „fudulie“: „arta este
fudulie/ tehnica și lumea vie/ sînt frumoase, -mi plac și mie“, lucru care nu-l
împiedică pe poet să-și urmeze indubitabil vocația/ imboldul: „eu mereu voi
scrie versuri// eu și mort voi scrie“.
Umorul lingvistic e amestecat cu o melancolie existențială
care dă seamă, în Orice... – așa cum
pertinent scrie Simona Sora (pe coperta a patra) –, de „o atroce – și
admirabilă – maturitate”. Acest „orice“ indică, dincolo de ideea substituției
lingvistice nelimitate – pe care Gherguț o acceptă ca pe o provocare – și un
conținut anume, de pesimism dublat de deriziune, cu o aparență ludică.
Deteritorializările sugerate de poemele construite în jurul laitmotivului
„călătoriei“ contribuie, și ele, la acest sentiment lax, de dincolo de orice
vechi tentații structuraliste: „mă-ntrebi de ce-s trist?/ i’m sad ’cause i
missed/ again, une fois de plus, noch einmal, iarăși/ și iarăși// fiind turist/
și ca orice turist, căutînd diferențe/ în cel mai pur spirit structuralist//
(lux calm/ calm voluptate)“ (Călătoriile, (2), în prima secțiune). Poemul se
încheie cu aceeași buclă a tristeții, dublate – se putea altfel? – de tipicul
aliaj gherguțian de umor și (auto)ironie: „am uitat de ce-s trist/ dar sînt
trist deci exist// ca om. ca turist// ca artist“.
Sorin Gherguț practică, dincolo de... orice, o poezie aspectacolului, a seducției cititorului, fără să renunțe, nici acum, la baza ei
lingvistică, la sofisticăria de certă influență franceză: structuralismul
lingvistic, jocurile de limbaj tip Oulipo, deconstrucția tip Deleuze și
Derrida, dar și mai „clasicele“ note rimbaldiene și baudelairiene. Cu toate
acestea, deși îndoielile lui poetice sînt mai vechi (vezi în poemul Tratat
despre buna travestire, din 2007, pare-se: „Pe cine interesează? Mă refer la
insertul ăsta biografist, dar în/ general, la urma urmei, și pasajele cu ritm
și rimă, și revival-ul/ suprarealist, și intertextualismele «reziduale», cui îi
spun ceva de o minimă consistență...?“), Gherguț le accentuează în textele sale
de cea mai recentă dată (primele două secțiuni), amplificîndu-le printr-o
angoasă existențială subiacentă, încercată de tentația vacuității. E adevărat,
poezia lui nu e facilă și, în ciuda umorului de prim contact, ea cere totuși –
din partea cititorului – un anumit background cultural și chiar un efort, pe
care poetul însuși e primul care-l ocolește, histrionic: „mă străduiesc din
răsputeri să ocolesc orice fel de strădanie,/ fac un efort colosal să nu fac
nici un fel de efort“. „și cînd mă voi trezi// adevăr grăiesc/ pe mulți am să
uimesc“, scrie cu justețe poetul în primul „șlagăr în drevenire“, căci
„uverturile“ sale din volumul de față sînt, probabil, printre cele mai bune
poeme ale sale de pînă acum.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters